În aşteptarea bunului faliment

Atârnătorii au parazitat dintotdeauna fotbalul românesc. Înainte de '89, pe când şi sportul era bun al întregului popor, atârnătorii au căutat şi au găsit în fotbal protecţia puterii politice. Atârnătorii îşi licitau calităţile de combinatori perverşi mimând o slugărnicie necondiţionată faţă de şefii de partid şi de stat.

Iar în schimbul atitudinii lor obediente li se oferea posibilitatea de a manevra oarecum protejat în afara legii. Sigur, atârnătorii se jurau pe tot ce au ei mai scump că toate măgăriile pe care le făceau nu aveau ca scop decât binele echipelor pe care le reprezentau. Era însă mai mult decât evident că aceştia exploatau la greu poziţiile privilegiate în interes personal. Prosperitatea materială pe care aceştia au etalat-o după învolburarea din '89 atestă convingător acest adevăr.

De altfel, cu o nesimţire care întotdeauna i-a caracterizat, derbedeii cu vechime comunistă au schimbat fără probleme macazul şi recunosc acum deschis avantajul vechilor ciordeli. Dar nu-şi asumă eticheta de hoţi fiindcă proşti n-au fost niciodată. Se dau înaintaşi ai schimbării şi spun că ei au fost capitalişti încă înainte de revoluţie.

Proştii îi cred. Îi cred şi le acordă în continuare mandat de încredere.
Deoarece după dictatura comunistă suntem condamnaţi să traversăm inevitabil dictatura mediocrităţii.
Democraţia îşi asumă şi astfel de riscuri.

Capitalismul de tranziţie are ceva din recreaţia mare de care se bucură toate secăturile. Recreaţie în care atârnătorii reciclaţi au dat-o în miuţă prietenească cu noua generaţie de atârnători. Dimpreună, noii atârnători şi vechii atârnători lucrează acum în slujba altor puternici. Puternicii care sunt tot atât de frumoşi şi de inteligenţi după cât de frumos şi de inteligent este banul. Adică, nu!

Cu mici excepţii, îndrăznesc să afirm că mulţi dintre investitorii cu care s-a pricopsit fotbalul actual ar fi numai buni să formeze o clasă de repetenţi în raport cu vechii vătafi ai judeţenelor de partid sau slujitori ai ministerelor microbiste. Şi, dacă şefii sunt proşti, atârnătorii nu au nici un interes să le deschidă ochii. Pentru că între câştigul lor şi prostia patronilor există un raport dedirectăproporţionalitate. Iar de această pacoste nici măcar o revoluţie nu ne mai poate salva.

Nu ne rămâne decât şansa de a aştepta ca bunul faliment să-i treacă în rezervă pe cei care s-au împrumutat fraudulos din marea popularitate a fotbalului.

FC Argeş reprezintă la ora actuală pacientul exemplar al maladiei de care suferă fotbalul nostru. Echipa din Piteşti s-a descurcat onorabil în sărăcie. Cornel Penescu a virusat-o şi FC Argeş riscă acum retrogradarea în divizia secundă. Nedrept pentru piteşteni. Dar dacă prin terapia unor retrogradări scăpăm de peneştii fotbalului, nişte indivizi mai proşti decât permite legea, atunci nu avem decât să suportăm astfel de nedreptăţi.