În bătătura Elenei Udrea

Duminică, la Sângeru. Soarele alinta dealurile, a tot plouat şi iar Dumnezeu a dat cu pensula de azur pe cer. Am oaspeţi înalţi de la Bucureşti - Martha de 9 ani şi Alexandra de 4 ani, nepoatele mele dragi. Mă vizitează în drum spre mare. Vor să le arăt pădurile, să facem bucheţele din fânurile înalte şi multicolore.

Fiul meu vrea o excursie la Vulcanii Noroioşi. Sângeru isprăveşte judeţul Prahova şi-şi armonizează peisajul cu cel al Cislăului, comuna de peste deal care ţine de judeţul Buzău. Plecăm pe la 10. Vremea ţine cu noi. Stau în spate într-o maşină de teren de care băiatul meu e mândru foc. Drum forestier. Autorităţile Prahovei au asfaltat milimetric până la graniţa de drumuri şi poteci dintre cele două judeţe. Nici un milimetru mai departe. Ţin lecţii de botanică forestieră pe geam.

De ce este copacul acela jugastru şi celălalt fag? De ce are o cumpănă de fântână, năpădită de arboret într-un fost luminiş, un pietroi atârnat de coadă? Intrăm în drumul naţional de pe valea râului Buzău. Cotim la stânga peste un pod după ce am trecut bine de Măgura. Un indicator comprimă informaţia utilă: 12 km până la Vulcanii Noroioşi.

La câţiva paşi mai încolo, după ce admirăm învolburările râului atât de măiastru zugrăvit de Vasile Voiculescu în «Zahei Orbul» şi nu numai (poetul şi scriitorul medic este născut ceva mai sus, la Pârscov), un alt panou ne arată că până la vulcani mai sunt 14 km! Nu mă mai mir. De pe centura Ploieştilor spre Bucureşti, cum vii din Moldova, sunt 75 km pe bornă, iar de la intersecţie, după numai câteva sute de metri, 53 km.

Poliţia rutieră, imbatabilă în socotirea şpăgilor, măsoară strâmb şi numără căznit. Vulcanii, pe care nu i-am văzut din copilărie, sunt pe un deal, la capătul unei şosele cu trecere prin vad, fiindcă se construieşte un pod. La pod nu lucrează nimeni. Pustiu în preajmă. O vacă paşte insensibilă la nervii şoferilor obligaţi iar la o coadă şi un început de gâlceavă. Urcă spre obiectivul turistic circa 20 de automobile, două de Bucureşti, celelalte de Buzău.

«Obiectivul» care înghesuie pe o suprafaţă de câteva sute de paşi moviliţele clipocitoare ale vulcanilor, într-un peisaj pe care Martha îl numeşte marţian şi selenar, e despărţit de o barieră, aceeaşi cred din juneţea mea. Un nene cu barbă şi vestă te taxează de 40.000 lei vechi de căciulă. De ce ne ia ăsta atâta bănet? - întreabă un bărbat dintr-un grup gălăgios. Nu vezi vila aia din spate? - îi răspunde ironic altul. Trebuie şi ea terminată! Vulcanii sunt concesionaţi, aflu, unui anume Roşu din Buzău, pe principiul parcărilor Dali din Bucureşti.

Unica investiţie - bariera (cumpărată de la vechiul regim). Salariatul care te taxează îţi transmite avertismentul să nu fumezi. Mai e unul, abulic, lângă vulcani, care îţi spune să nu calci pe vulcan. N-am călcat. Locul este fascinant. Industria turistică, facilităţile inteligente, adaosurile de gând managerial - zero.

Ne întoarcem şi fiului meu îi vine ideea să se oprească la Pleşcoi să ia, de la mama lor, faimoşii cârnaţi pe care i-a lăudat chiar doamna Udrea, în calitate de buzoiancă şi ministru. Eu n-am chef, dar cedez la argumentul că ne abatem doar doi kilometri din drumul nostru. Nu sunt doi, ci opt, ne lămureşte o femeie. Am luat-o la dreapta şi trebuia s-o luăm la stânga. Ne învârtim bezmetic un ceas.

Unde-i domnule, Pleşcoiul ăsta, întreb prin geamul coborât un nene care căra o bicicletă, sprijinindu-se salvator de ea. Omul face un gest cu braţul spre covorul drumului. Adică ăsta e. Suntem carevasăzică în patria marelui nostru brand culinar salvator, după ce am semiratat omologările europene cu sarmalele care s-au dovedit turceşti şi palinca suflată de unguri. Nici un indicator, nici o piaţă de cârnaţi în patria cârnaţilor. Oprim în faţa unei cârciumi. Cobor şi eu şi fiu-meu.

Un grup bea în dreapta sub un umbrar. Eu mă apropii de un bărbat de vârstă medie care stă pe un taburet. Mănâncă seminţe de floarea-soarelui. Face asta de ceva vreme, fiindcă riscă să fie îngropat în cojile scuipate omogen pe jos. Într-o bere, stând cuminte lângă scaun, încă trei degete de lichid. De unde iau şi eu câţiva cârnaţi?

Râde sincer şi i se văd doi dinţi metalici. Acu?! Nu găseşti nicăieri. Insist cu întrebările. Poate, zice el, scărpinându-şi mintea, două sate mai la vale. E acolo un fel de carmangerie, dar e închisă şi aia.

Fiu-meu e mai norocos. Unul din cheflii are un văr lângă biserică şi ăla ar avea ceva cârnaţi de Pleşcoi. Mai aflăm că doamna Udrea nu e din Pleşcoi, dar e. Avea casa lângă primărie. Unu cică o ştie de când era copil. Altul îl contrazice spunând că acolo stăteau doar bunicii ei.

E, nu e, contează mai puţin. Important e brandul cârnaţilor de Pleşcoi de care nimeni nu pare să fi auzit în Pleşcoi. Cumpărăm două kilograme de cârnaţi de la o femeie care zice că doar pe ăştia îi are. Facem cârnaţi doar două-trei familii şi nu mereu, îmi spune femeia, într-o polată unde ţine cârnaţii păziţi de roiuri vigilente de muşte.

Satul Pleşcoi n-are tăbliţă de intrare, are una în schimb către satul următor pe care scrie ...leşcoi, P-ul fiind absent din motive pluviale. Absenţa este şi orice iniţiativă, aşa cum ziceam mai sus, legată de mecanica inteligentă a industriei turistice. Avem în schimb imn turistic şi o ministresă care încalecă nu numai bidiviii din
Mangalia, ci şi televiziunile toate. Păcat!