În cumsecădenia lui, Belodedici n-a bătut toba că e cel mai titrat fotbalist român

Pe o caniculă de sărea transpiraţia prin piele, pe un stadion care gemea de lume, naţionala noastră juca un meci decisiv pentru urcarea din grupe la Mondialul din America. Derbi cu naţionala SUA în Los Angeles, Dan Petrescu strecurase mingea în plasa americanilor la rădăcina barei şi năvăliseră gazdele să egaleze. Apărarea noastră se lupta cu deviza Mărăşeştiului, “pe-aici nu se trece”. Apărarea era condusă de Belodedici, care la o săritură la cap a încasat o lovitură şi I s-a spart arcada. Şiroaie de sânge şi la marginea terenului doctorul Pompiliu Popescu îi spune lui Belo că trebuie să-i coasă rana şi înainte o să-l anestezieze local. “Coase-mă pe viu, n-am timp de anestezie, nu vezi ce asalt au pornit americani”!” Muşcându-şi buzele de durere Belo a suportat curajos cusătura rănii pe carne vie, a reintrat cu bandaj însângerat pe teren şi a ferit poarta tricolorilor de golul egalării, consfinţind ascensiunea dincolo de grupe a naţionalei României. Belodedici iată a împlinit 55 de ani, uluitor cum arată la peste o jumătate de veac de vârstă. Aceeaşi siluetă de balerin, cu mişcări feline, elegante, dar de nepăcălit în tranşeele defensivelor unde a comandat ca libero. Fire de o modestie superbă, fără nici o aroganţă , deşi el a fost chiar o teribilă vedetă internaţională. Belodedici a rămas cel mai titrat fotbalist român. Chit că n-a făcut tam-tam din asta. A câştigat Cupa Campionilor şi cu Steaua Bucureşti şi cu Steaua Roşie Belgrad, nimeni în lume n-a ţinut Cupa mult râvnită în braţe de 2 ori cu echipe diferite. A cucerit Supercupa Europei, Cupa Intercontinentală, o sumedenie de titluri de campion cu Steaua şi cu Steaua Roşie  Belgrad, cupe, evoluţii apreciate la naţională, la Valencia, în Mexic. I se potrivea alintul dat de tribune, Căprioara, eleganţa gingaşelor căprioare, intervenţii de necotonogari, eficienţă din spiritul de anticipaţie, din inteligenţa jocului. El fugise în Iugoslavia pentru a evolua la Steaua Roşie Belgrad, chemat după 1990 înapoi în ţară, a ezitat la început de teama reproşurilor suporterilor. Dar când a reintrat în naţională tribunele l-au aclamat, i-au scandat numele. La terminarea carierei de fotbalist Belo s-a întors de tot acasă răspunzând la Federaţia Română de juniori.