Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o după-amiază trebuia să o iau pe fiica mea de la şcoală. Ploua, ploaie de aprilie. Mărunt, obsedant, ca toamna. Umezeală. Lumină fosforescentă, difuză, reflectată parcă de o tablă polisată.
Am ajuns în curtea şcolii din Piaţa Amzei mai devreme. M-am aşezat pe o bancă. O curte mare, cu garduri înalte de beton vopsite într-un verde rece, tare, aprins, caustic. Blocuri vechi, decrepite pe toate laturile curţii, ca nişte ziduri de cetate. Linişte. Curtea e pustie.
E frig. Scot camera foto. Îmi place atmosfera asta, uşor stranie, cu lumina asta metalică şi umedă. Îmi aduc aminte că pe vremuri, pe când locuiam în Berceni, în astfel de zile, pe scara blocului mirosea a supă de pui cu găluşti şi pătrunjel. Aici, acum, miroase doar a asfalt umed. Şi a praf umezit. Fac câteva cadre.
Îmi aduc aminte de vremurile în care eram elev de şcoală generală. Prin anii '80. O şcoală ca o pre-cazarmă, cu o curte de beton imensă, în care eram obligaţi toţi să facem înviorarea de dimineaţă - indiferent de vreme - "adunaţi în careu". La final cântam imnul naţional sau "cântece pioniereşti". "Soarele şi pionie-e-e-rii şi-au dat mâna peste ţa-a-ară...", înlemniţi de frig, la 7 dimineaţa şi cu ochii cârpiţi de somn. Mi-aduc aminte cum mama mă trezea la 6 şi adormeam iar în baie, aşezat pe marginea căzii, cu tâmpla sprijinită de faianţa rece. În casă era frig. Pe stradă era frig. În curtea şcolii era frig. În şcoală era frig. În clasă era frig. Şi mirosea a oţet şi a cretă umedă de la bureţii folosiţi la ştergerea tablei. La toalete era şi mai frig, că ţineau geamurile deschise să se aerisească. Şi mirosea mereu îngrozitor a clor.
Orele lungi, plictisitoare, cenuşii, în care stăteam smirnă în bănci, cu mâinile la spate, anesteziaţi parcă de locul ăla. Şi apoi FRICA. Teama că n-am făcut lecţiile bine; teama că, deşi învăţam până seara târziu, n-am fi ştiut să răspundem bine, intimidaţi de severitatea atmosferei; teama că mereu am uitat ceva, că ne-a scăpat ceva, că nu ştim ceva... că ceva nu o să fie bine. Mă gândesc acum: de ce ne induceau starea asta? De ce nu era loc de lumină, căldură, emoţie, joacă şi creativitate?
Ce conta: uniforma, cravata de pionier, tunsoarea regulamentară, unghiile tăiate şi curate, pantofii făcuţi, "ghiozdanul" (ce cuvânt urât - oare de unde o fi venind?), caietele cu învelitori de plastic, "caligrafia fără ştersături", nota la purtare, şedinţele cu părinţii, "nu aveţi voie pe la intrarea profesorilor şi pe scara lor", ascultarea, extemporalele, tezele, scrisul după dictare. Noi, copiii, elevii, nu contam decât din postura de executanţi fideli ai acestui mecanism atitudinal articulat din forme lipsite de conţinut.
Din pauzele mereu prea scurte îmi aduc aminte de apa de gheaţă de la robinet care-mi săgeta dinţii dureros şi-mi anestezia gura.
De ce acum îmi amintesc mai degrabă toate lucrurile astea, şi nu altele? De exemplu, îmi amintesc ce scandal îngrozitor a ieşit şi cum am fost dus la director şi mi s-a scăzut nota la purtare în clasa I, pentru că am stropit din greşeală peretele proaspăt zugrăvit al clasei, la ora de desen, din pricina unui tub de tempera defect. Aveam 7 ani şi am fost "pus la zid" disciplinar. Au chemat-o pe mama la şcoală. Şi am fost "luat la ochi" încă din primul trimestru.
Se aude brusc soneria şcolii. Un sunet urât, gros, ca bâzâitul unui bondar gigantic. După cinci minute, apare şi Alexandra. Mă pupă. "Ce faaaaci?", se alintă ea. "Bine, zic, te aşteptam." Face doi paşi şi apoi se întoarce spre mine: "A, vezi că joi nu facem şcoală - e grevă generală, cică".
Citește pe Antena3.ro
