x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale In puterea noptii

In puterea noptii

de Tudor Octavian    |    15 Sep 2005   •   00:00
In puterea noptii

In luna decembrie 1998, de ziua mea, m-am dus la München sa vad expozitia Noaptea (Die Nacht), de la Haus der Kunst.

M-am aniversat si am celebrat miezul noptii in mijlocul catorva sute de tablouri, venind din intreaga lume si din toate epocile artei, toate cu acelasi subiect: noaptea. Ma nasteam exact la ora aceea, in 1939. Fiindca organizatorii intocmisera programul de vizitare astfel incat sa-ti poti petrece noptile in expozitie, am socotit ca face sa cheltuiesc niste bani, ca sa ma inteleg mai bine. Nu insa oriunde, ci intr-un loc sortit intelegerii. Voiam sa stiu ce noapte ma astepta dupa ce voi fi implinit 60 de ani.

O data in viata, orice om trebuie sa-si permita o ticneala. Vreau sa spun ca nimeni nu-i chiar atat de sarac, incat sa nu se poata duce doua-trei zile pana la München, la Milano sau la Paris, daca simte ca-si poate rezolva in felul acesta o ardoare de cateva decenii. Cine nu vede macar cateva din locurile unde a dorit mereu sa ajunga, inseamna ca nu le-a dorit destul. Unora s-ar putea sa li se para o prostie ce spun acum. Dar daca am calatorit mult, e mai ales fiindca nu se putea, fiindca parea imposibil, fiindca sansele de la care porneam erau de fiecare data descurajant de mici.

Nu stiu ce fel de profesor as fi, cand s-ar pune problema sa predau un curs despre cateva din lucrurile pe care le stapanesc cumva mai sigur ca altii. Cred totusi ca, invitat sa predau ceva undeva, as sti sa-i invat pe tineri arta de a cutreiera lumea cu buzunarele goale si, in ciuda buzunarelor goale, fericiti.

Diurnilor le prieste ziua si mintea le merge din plin dimineata - genul ciocarlie. Celorlalti, noaptea - genul bufnita. In mod hotarat, nu sunt genul bufnita, insa de cand am vazut expozitia Noaptea, viata mi s-a dat peste cap. Nu ma mai culc niciodata inainte de miezul noptii si atunci fac tot ce-mi sta in putinta ca sa adorm repede, istovit, sa nu ma gandesc deloc la intuneric si la moarte.

Acolo, in expozitie, s-a petrecut un lucru care ma face sa cred ca exista si o simtire colectiva. Ca sunt situatii in care oamenii se oglindesc unii in altii prin ceea ce tocmai simt. In salile monumentale de la Haus der Kunst (Casa Artei), multimi de oameni, chemati ca la un semn de acelasi gand, traiam intens, fara sa le rostim, fara sa ne punem de acord asupra lor, intrebarile confuze ale intunericului. Tablourile ne ofereau din toate partile ocazia, deoarece majoritatea erau opere de dinainte de veacul al XIX-lea si in ele sursele de lumina erau lumanarea, focul de artificii, incendiile, eruptiile vulcanice. Teribila intamplare! Sa realizezi, dupa felul in care oamenii se uita unii la altii, ca sunt atinsi de aceleasi nelinisti ca si tine, ca sunt infiorati de aceleasi temeri, ca sunt scurtcircuitati de un nebanuit simtamant de solidaritate in fata inevitabilului.

Candva, invatam ca noi, romanii, suntem harnici, curajosi, primitori si cinstiti. In ultima vreme, ne-am consolat cu credinta ca avem fete frumoase. Tot din manuale stiu ca omul e cea mai reusita facere a naturii. Prima si ultima oara insa cand am aflat, oriunde as fi privit, numai oameni frumosi, indiferent de natie, de varsta si de educatie a fost atunci si acolo, in puterea noptii, si a unei regasiri neconditionate in ceilalti semeni, cum ni se intampla - si daca ni se intampla - numai o data in viata.
×
Subiecte în articol: editorial