Inbox (1 ): Mâine veniţi la şcoală!

Pe vremea când încă mai frecventam şcoala, o şi uram, o şi iubeam. Exact ca relaţiile de mai târziu cu unele femei.

În lumea asta a negocierilor în direct, care preced întâlnirile în direct, astăzi, când încerc să înţeleg ceea ce vor să-mi spună "on line" cei de care îmi agăţ speranţele în disperare de cauză, mâine, la fel ca şi ieri, aşteptând cu sufletul la gură o întâlnire între nişte oameni numiţi lideri politici, de la care aştept să-mi comunice ceva în mod explicit şi cu bun-simţ, în lumea asta în care am nevoie de oameni ca de aer sunt sufocat de informaţiile venite pe internet şi de transmisiunile în direct prin tot felul de scule sofisticate. Aşa încât mă simt ca un şcolar în lumea pentru care mi se pare că nu sunt suficient de bine pregătit. Mă uit la computer şi la televizor ca la nişte fete inaccesibile.

Adică la şcoală era un fel de gaşcă, în care ne atingeam şi ne înţelegeam unii pe alţii, trăiam o stare de spirit exclusivistă, într-un univers al nostru, manufacturat. Şi asta era bine, asta ne plăcea. Însă după aia veneau extemporalele, tezele, scosul la tablă, orele de matematică şi de fizică pentru unii, de limba şi literatura română pentru alţii şi atunci era groaznic. Notele trecute în carnet, şedinţele cu părinţii, intruziuni brutale în lumea aia minuţios construită - o bijuterie! Nu mai puteai să înţelegi nimic. Atunci intervenea ura, şcoala nu mai era tipa mişto care stă la câteva străzi distanţă, devenea o curvă interesată.

În orice caz, acum retrăiesc vremurile de demult, când eram licean şi încercam să-mi trag gagică. Aceeaşi stare de prosteală inofensivă, aceleaşi gesturi sacadate, scrântite, o curiozitate obscenă, înfrânată la limita dincolo de care faptul că eşti idiot devine evident, aceeaşi curtoazie de gigolo contrafăcut, acum în relaţia cu computerul şi cu politica. Aş vrea să cunosc mai profund fenomenele, să-mi trag şi eu geantă cu laptop, să intru în rândul băieţilor de băieţi care au internetul cu computer cu tot în buzunarul de la pantaloni, da' nu-mi iese de nici o culoare. Tot pipăi, de o grămadă de vreme, cu degete neexperimentate, neîndemânatice şi libidinoase tastatura calculatorului şi încerc să aflu ceva despre oamenii din spatele pixelilor care îmi trimit îndemnuri mobilizatoare, codificate. Bine, bine, să nu se înţeleagă greşit, nu sunt cu totul bătut în cap! Adică aşa, cu o conversaţie de la distanţă, pe Messenger, eu ştiu... dacă cineva ia iniţiativa şi mă abordează pe chat, pot intra elegant în zona care îmi este destinată pentru a-i răspunde, cunosc procedura potrivită pentru a trimite un e-mail. Dar, sincer, aş vrea mai mult. Relaţia asta cu internetul şi cu politica nu mă satisface pe deplin, simt că sunt luat de papagal. Băsescu, Geoană, Antonescu mă zăpăcesc de cap cu performanţele lor comunicaţionale "wireless".  Timiditatea mea de a întreba detalii intime despre internet coroborată cu modul în care uneori sunt brutal respins când iau o iniţiativă mai curajoasă mă demoralizează realmente.

Aşa că la o vârstă împlinită, de peste 40 de ani, în faţa computerului şi a demnitarilor ţării îmi trăiesc a doua tinereţe. Repet, la fel ca pe vremea liceelor patronate de Nicolae Ceauşescu atunci când în fiecare dimineaţă strigam cântat, afirmând că "trei culori cunosc pe lume" şi eu încercam să-mi trag gagică, la fel ca atunci, şi astăzi mi se pare că ceea ce este evident pentru toată lumea mie îmi este străin, şi asta mă inhibă profund. Pe când aveam 15-16 ani mă uitam la tipele di clasa a XII-a cum mă uit acum la un la stop ultraperfomant sau la un candidat la Preşedinţia ţării. Din cauza lor m-am apucat de fumat. Din cauza gagicilor dintr-a XII-a, vreau să spun. Acum tot ele, tipele de la liceu, atât de misterioase, atât de mature, aidoma politicienilor, mă fac să mă simt infantil. La fel de infantil ca pe vremea când vârsta îmi justifica acest statut.

La un celebru colegiu din Bucureşti, unde se intră foarte greu, trebuie să ştii carte multă, din cauza gripei porcine, s-au întrerupt cursurile. O vreme destul de îndelungată de care eu, dacă asta s-ar fi întâmplat pe vremea când îmi executam stagiul de licean, m-aş fi folosit pentru a chiuli de acasă. Bun. Şi după ce s-a intervenit în mod eficient, cu măşti de protecţie şi arsenalul superprofesionist din dotare, liceenii au primit cu toţii, pe mass-messenger, următorul mesaj: "De mâine începem, veniţi la şcoală!", semnat directorul.