x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Institutul naţional pentru studierea disperării

Institutul naţional pentru studierea disperării

de Adrian Năstase    |    22 Sep 2010   •   00:00
Institutul naţional pentru studierea disperării

Până de curând, bazându-se şi pe teoriile prezidenţiale în domeniu, statul nu făcea nimic ca să împiedice exodul cadrelor medicale, şi asta a stârnit un val de indignare. Dar iată că, surprinzător, ştiri de ultimă oră ne arată că lucrurile nu mai stau aşa.

Ca să poată lucra în ţările din spaţiul UE, un medic român are nevoie de un certificat de conformitate din partea Ministerului Sănătăţii, care să-i ateste pregătirea. Legal, certificatul trebuie eliberat în maximum 30 de zile, dar ministerul nu mai are oamenii necesari ca să respecte acest termen. Se spune că rezolvarea unora din dosare ajunge să dureze şi un an. Altfel spus, situaţia seamănă cu cea de la diverse instituţii de protecţie socială, unde dosarele de şomaj nu mai pot fi procesate pentru că şi funcţionarii au devenit şomeri.

Aşa se face că medicii pierd, din cauza unor măsuri "netarifare", oferte tentante de peste graniţă, aşteptând să mişte ministerul. În timpul ăsta, lucrează aici. Dacă nu poate oferi lefuri mai mari, statul se apară oferind birocraţie.
Există însă şi excepţii. Ministerul afirmă că rezolvă cu prioritate cazurile celor mai disperaţi dintre medici. Şi asta mi-a atras atenţia cu adevărat. Cum deosebim un medic disperat uşor de unul disperat mediu sau de cel disperat grav? Nu putem face o comisie de evaluare sau un Institut Naţional al Disperării, pentru că nu avem bani nici pentru instituţiile care încă mai există. Se poate dovedi cu martori? Cu acte de la alt doctor, eventual specializat în crize de nervi? Greu de spus.

Aplicat încă pe o scară mică, acest model poate deveni unul de viitor, sub cerul portocaliu de deasupra noastră. Aşa, de pildă, numai cei disperaţi ar putea avea prioritate la plata lefurilor. Ceilalţi pot, prin definiţie, să aştepte până ajung şi ei la disperarea cuvenită. La fel în ceea ce priveşte găsirea unui loc de muncă sau a unui credit sau a unui loc în grădiniţele de stat.

Din păcate, nici acest criteriu nu mai funcţionează în România. Oamenii sunt în egală măsură disperaţi şi afectaţi de ceea ce se întâmplă şi toţi ar avea dreptul la o soluţie. Când un funcţionar public cu vechime ajunge să câştige 100 de euro pe lună, vechile discuţii despre limita sărăciei sau coşul zilnic nu-şi mai au rostul. Trăim un moment în care politicile sociale trebuie să devină pentru o vreme naţionale, ca să putem să facem mai apoi delimitări adevărate.

Nu pot să închei decât cu o întrebare pe aceeaşi temă. Cât de disperaţi sunt cei din PDL ca să se agaţe de putere, pe mai departe, în condiţiile în care aproape nimeni nu mai are încredere în ei şi nu îi mai susţine? În condiţiile în care conduc o ţară în dispreţul general al cetăţenilor? În disperarea lor, la ce grad de disperare vor să ne aducă?

×
Subiecte în articol: editorial