Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Circulă pe Facebook povestea ”celui mai inteligent om din lume”(IQ 300), care a absolvit Harvard la 16 ani. Tatăl acestui bărbat extrem de inteligent, care era profesor de psihologie la una dintre cele mai prestigioase univerisităţi din America, credea că inteligenţa se dezvoltă încă din primii ani de viaţă, ceea ce a şi făcut cu fiul său. Autorul poveştii specifică în treacăt că la un moment dat acest bărbat inteligent s-a separat de părinţii săi. Studii de ultimă oră arată că inteligenţa intelectuală este de două ori mai puţin importantă decât aceea emoţională, care presupune cunoaşterea propriilor emoţii, gestionarea lor eficientă, o mai mare putere de adaptare la evenimentele vieţii şi, mai ales, capacitatea de a crea relaţii armonioase în mediul nostru de viaţă. Conceptul de inteligenţă emoţională este relativ recent şi de aceea merită să fie cunoscut mai îndeaproape, căci între altele el arată că fiinţele umane comunică emoţional, ba chiar că liderii autentici nu sunt neapărat oameni inteligenţi intelectual, cât aceia inteligenţi emoţional. Daniel Goleman specifică un amănut foarte interesant şi anume acela că liderul emoţional poate fi cu totul altul decât acela care deţine o funcţie de conducere(”Inteligenţa Emoţională”- Daniel Goleman; Ed. Curtea Veche). Adică, unul conduce firma, de exemplu, dar un subaltern inteligent emoţional, empatic şi care transmite emoţii puternice, este adevăratul lider. Că emoţiile se transmit este o certitudine, dar întrebarea este; cum ne dezvoltăm inteligenţa emoţională şi cum ajungem să avem graţie ei o viaţă de calitate şi relaţii frumoase cu oamenii din jur? De vreme ce inteligenţa intelectuală pare să conducă omul spre eşec, aşa cum se poate să fi fost şi cazul celui mai inteligent om din lume, dar şi a altor oameni inteligenţi, unii chiar geniali, care s-au distrus înnecându-se în alcool, în droguri, în nebunie sau prin multe alte alegeri distructive(viciile acestea anesteziază emoţiile!), trebuie să fie ”ceva” care ar putea completa acest tip de inteligenţă, aşa încât lumea să beneficieze de minţile sale strălucite, iar minţile strălucite să se bucure de această existenţă în mod real. Acel ceva ar putea fi inteligenţa emoţională.
Uneori, părinţii, încercând să compenseze propriile eşecuri sau limite din trecut, încearcă să reuşească în viaţă prin copiii lor şi fac asta, binânţeles, cu cele mai frumoase şi iubitoare intenţii; ei îi bombardează încă de la naştere cu noţiuni şi cunoştinţe, îi îndoapă mental, cum s-ar spune, şi nu le lasă timp să-şi trăiască etapele fireşti ale vieţii lor. Copiii, care nu au copilărie, nu se joacă suficient, nu au adolescenţă, nu ştiu ce înseamnă să-ţi pâlpâie inima de dragoste la 15 ani, tinerii care nu au tinereţe şi nu cunosc zdrobitoarea înnecare în tristeţea părăsirii şi a unui nou început în dragoste, riscă să devină adulţi incapabili să iubească şi să-şi asculte propriile emoţii. Amputearea emoţională e o boală cu mult mai extinsă decât ştim şi ea afectează, nu doar sufletele şi minţile geniale sau pe cele extrem de inteligente, ci este o maladie ce arde strident şi grozav prin mulţimi, creând suflete sterpe, minţi reci şi fiinţe care se zdrobesc în faţa sinusoidei fantastice pe care viaţa o desenează în drumul lor. Emoţiile sunt reprimate, nedorite, ele par înspăimântătoare, distrugătoare, ele îi crează omului o continuă stare de rău, de frică şi un sentiment că viaţa e fatalitate. Inteligenţa emoţională se naşte din trăirea propriei vieţi, din eşec, eroare şi succes, din curajul de a păşi prin viaţă, prin iubire, prin ură, prin urât şi prin frumos cu pieptul deschis, ca eroii care-s gata să şi moară pentru cauza lor. Viaţa însăşi e câmpul de luptă şi omul e eroul principal. Refugiul în intelect şi refuzul sau frica de a-ţi trăi propria viaţă aşa cum e ea, cu bune şi cu cu rele, poate crea un om incapabil să-şi exprime emoţiile şi să empatizeze cu oamenii din jurul său. Din cauza asta, el poate avea relaţii dificile, o capacitate scăzută de comunicare şi o slabă capacitate de a primi şi a transmite emoţii pozitive. În acest caz , el nu poate fi un lider emoţional şi se poate confrunta cu respingerea celor din jur şi cu suferinţa de a nu fi valorizat, apreciat sau iubit. În realitate, el nu simte, nu trăieşte, el reprimă emoţiile, care sunt sursă de comunicare cu lumea, şi aşa eşuează, oricât de inteligent se poate să fie. Iată de ce e important să trăim propriile noastre vieţi, să ne acceptăm emoţiile şi să ascultăm cu tot curajul mesajul lor. Emoţiile noastre ne vor conduce corect în cele din urmă şi ne vor spune că mai presus de intelect e iubirea şi că inteligenţa este, de fapt, o stare de conştiinţă imposibilă fără iubire, căci inteligenţa se naşte din câmpul infinit al iubirii divine!
