Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi am tot învăţat-o mulţi ani, vorbesc rău engleza, pentru că nu am talent la limbi străine. Dacă până şi cel mai prost englez vorbeşte englezeşte mai bine ca mine, nu e pentru că ar avea mai mult talent la învăţat decât mine, ci fiindcă-i englez. În Anglia, chestiunea talentului, în ce priveşte cunoaşterea şi folosirea englezei, se pune. Dar şi acolo mai ales în lumea lingviştilor, ca să nu se supere cei mulţi.
Despre talentul la învăţat nu se vorbeşte în nici o ţară ca despre un dar natural tot atât de rar şi de preţios ca acela muzical. Motivul e pretutindeni acelaşi: muzician se face numai cine răzbeşte cu talentul şi cu norocul, pe când carte e bine să înveţe toţi. Ideea că şi la ştiut carte e nevoie de talent i-ar descuraja pe copii, dar şi pe părinţii acestora. Ce rost are să cheltuieşti şi să munceşti bieţii copii, dacă tot nu ajung prea departe învăţând?
E drept că, învăţând îndârjit, tot se prinde ceva de tine, chiar dacă n-ai dotarea sau o ai modestă. Când am afirmat că n-am talent la limbi străine, n-am spus tot adevărul, deoarece aş fi vrut să am talent la engleză, în schimb îl am la rusă. E posibil să fie vorba de o genă slavă, chiar şi probabil, pentru că neamul din partea mamei se chema Rusu, iar asta cu siguranţă că înseamnă ceva. Dacă bunicii de pe malul Siretului s-ar fi numit Englezu, mi-ar fi fost peste mână să spun că nu înseamnă nimic.
Talentul meu la învăţătură a fost unul cam sucit. Am preferat să învăţ mai mult, ocolit şi adesea contra a ce-mi cerea şcoala, numai să nu învăţ ca un habotnic de nota zece tot ce-mi cereau profesorii. Şcoala nu recunoaşte existenţa a două categorii de talentaţi: unii la memorizare, alţii la înţelegere. Mintea mea a refuzat dintotdeauna să memoreze ce nu avea un înţeles major şi convingător. Lucrurile s-au lămurit se pare încă din clasele primare, când mi s-a spus că doi ori doi fac patru şi eu am întrebat: De ce? Domnul Cristescu "de aritmetică" pierduse braţul drept în război. Avea o proteză şi mă impresiona, deoarece mi se părea că-l doare tot timpul proteza. În urmă cu nişte ani, în publicul brăilean, care participa la lansarea unei cărţi semnate de Ovidiu Ioaniţoaia, l-am zărit pe fostul meu învăţător Cristescu. A fost sincer emoţionat că-mi aminteam de el, însă şi mai emoţionat am fost eu, când mi-a spus că l-a urmărit toată viaţa întrebarea pe care i-o adresasem la ora de Aritmetică: de ce doi ori doi fac patru şi nu mai mult sau mai puţin?
Domnul Cristescu îşi mai amintea că, după ce mi-a explicat, atât cât îi permiteau priceperea şi circumstanţele, că doi ori doi fac întotdeauna patru, i-am mai pus o întrebare. Am întrebat: Întotdeauna, întotdeauna? I s-a părut că am fost foarte afectat când mi-a răspuns că da, întotdeauna, întotdeauna. Matale, mi-a mai zis bătrânul învăţător, m-ai făcut să te ţin minte şi să te urmăresc tot timpul după aceea.
Poate e şi acesta un talent, să nu-ţi ţii minte profesorii, dar să te ţină ei minte pe tine. Dacă în şcoală nu învaţă şi unii de la alţii, şcoala nu e bună.
Citește pe Antena3.ro
