Între forţele binelui şi forţele răului

În lumea în care trăim se întâmplă lucruri stranii şi, din pricina lor, credem că lumea-i urâtă. Un deputat îl numeşte ”derbedeu” pe Patriarh şi crede că majoritatea preoţilor sunt nişte derbedei. Într-adevăr, dacă vezi un preot ameţit de alcool la volan, dacă auzi de un altul homosexual, dacă afli că o călugăriţă naşte şi dacă vezi că Papa e trădat sau că îşi dă demisia, te gândeşti că lumea-i posedată de forţe ale răului. Dacă vezi că fraţii se judecă între ei, că părinţii şi copiii se bat pentru averi, că taţii îşi violează copiii sau îi maltratează, dacă auzi că bărbatul îşi ucide soţia sau că interlopii comandă asasinate, pare să Diavolul trăieşte pe picior mare. Pare că forţa răului gustă delicioasele alunecări ale omului în ispită şi, mai ales, că Dumnezeu e slab, poate chiar dispărut sau inexistent. Dacă-i vorbeşti acestei lumi prinse-n febra răului, a urâtului, a vinovăţiei şi a lipsei de speranţă despre iubire, bucurie, frumuseţe, graţie divină, îngeri, fericire şi încredere, poţi părea de-a dreptul ”deplasat”. Unde-s toate aceste calităţi, unde-s virtuţile divine, dacă toată lumea învinuieşte pe toată lumea, dacă agresorii şi victimele nu fac altceva decât să-şi schimbe rolurile din vreme-n vreme? Lumea iubirii şi a graţiei e un ideal, o aberaţie, un vis, e complet ireală, ar putea spune cel ce vede şi trăieşte drama, în mijlocul căreia ”întunecatul” plescăie cu satisfacţie, căci cum oare se simte el mai fericit şi mai sătul decât ispitind la facerea răului şi căutând apoi vinovaţii?

Sentimentul de vinovăţie, fie în forma sa de autoînvinuire, fie proiectat( adică, alţii sunt vinovaţi pentru ce mi se întâmplă mie; uneori suntem îndreptăţiţi şi ”întunecatul” face tot posibilul să învinuim pe bună dreptate) este o stare de neînvins în existenţa omenească. Vinovăţia moştenită din păcatul originar nu poate fi vindecată cu aceleaşi mijloace care au creat-o, adică cu ajutorul Eului nostru omenesc. De-ar fi să stăm în pustietăţi şi de-ar fi să nu atingem nici o măcar o muscă viaţa întreagă, Egoul acesta, păcătos din fire, ne va învinui pentru că ne-am izolat şi chiar pentru că ar fi trebuit, poate, să omorâm musca. Cineva se simte vinovat pentru că şi-a dus tatăl la spital în toiul unei crize, iar tatăl se rugase ”să nu mă duceţi cumva la spital”. Fireşte, omul a murit, iar fiica lui a rămas cu povara vinovăţiei: trebuia, desigur, să nu-l duci la spital, spune Egoul, ai o vină mare de tot, trebuia să faci invers. Aceste forţe nevăzute, gânduri, sentimente, emoţii, aceste puteri în care nu credem pentru că nu le vedem, noi credem în ceea ce vedem, în ceea ce-i material, ne găsesc întotdeauna o vină, iar dacă nu ne-o arată pe-a noastră, cu siguranţă ne arată lumea plină de vinovaţi. Gândurile, sentimentele, emoţiile sunt imateriale şi, pentru că nu le putem atinge, ni se pare că ele sunt inofensive. În realitate, de dimineaţa până seara şi, uneori chiar în vis, ele ne influenţează, ne fac buni sau răi, ne conduc, ne arată o imagine a existenţei, ne înşeală, ne trădează şi ne implică în situaţii de viaţă regretabile. Aceste forţe nevăzute fac lumea urâtă sau o înfrumuseţează. Pentru ca noi să ne îndepărtăm de ispită şi ele să nu vorbească prin gura noastră, avem nevoie să ”stăm de veghe” precum fecioara din parabola lui Isus. Să ţinem aprinsă candela conştiinţei, căci de îndată ce conştiinţa adoarme, întunecaţii lăuntrici ne întunecă raţiunea şi ne determină să devenim din nou şi din nou ”vinovaţi”. Forţele luminii sunt în noi; alegem ce gândim şi dacă-i spunem ”nu” gândului rău, sentimentului distructiv, lumina divină ne calcă în suflet şi ne înfrumuseţează viaţa.