Intre turbocapitalism si comunismul prabusit sta omul

Toti politicienii, fara deosebire de nationalitate, sex, apartenenta doctrinara, confesionala si familiala isi doresc, mai mult ca orice, sa fie votati. Acesta este motorul politicii: sa candidezi si sa fii ales. Campaniile electorale din toata lumea seamana ca picaturile de ploaie mocaneasca intre ele: ce mi-e Romania ori Ucraina si ce-mi sunt Statele Unite ale Americii? Copii la indigo.

Candidatii promit bine, mai bine sau foarte bine pentru popor. Nimeni nu zice chiar exceptional, pentru ca ar bate la ochi. Si comunismul si capitalismul au in maruntaiele doctrinare aceeasi esenta: de a face bine oamenilor. Bine cu binisorul, bine cu de-a sila, bine cu mine - rau cu tine, nu mai conteaza - un fel de bine sa fie. Si dictatorii sunt absolut convinsi ca fac bine de dimineata si pana de cu seara. Nici nu-i poti contrazice: forta argumentului e fir de praf pe langa praful de pusca.

Am citit zilele acestea o carte de economie politica. Stati, nu va speriati, ca nu era despre materialismul stiintific. Era despre, si citez din memorie, ce ar trebui sa se intample cu viata noastra economica, sociala, familiala - in special - pentru a primi binele de care avem nevoie fiecare in parte.

Si-atunci, pentru a ne fi bine cu-adevarat, avem nevoie de un bine la nivel de colectivitate si un altul individual. Suna pompos, dar e realist: pentru fiecare roman in parte - pentru mine, pentru tine, cititorule, - binele social s-ar traduce cam asa: o slujba interesanta, un salariu decent si sigur, o casa (daca se poate si cu un petic de curte, daca nu, macar un apartament la bloc intr-o zona curata), o masina - chiar si autohtona, un concediu - macar la marea noastra sau la Clabucet, de toate pentru copii - pentru ca sunt copii, nemaivorbind de accesul la tratament medical prompt si de calitate, pentru orice suferinta, posibilitatea de a economisi - cat de putin - dupa achitarea facturilor curente.

Ei, dar lista se mai lungeste un pic, daca cititorul meu nu a fost prea inspirat, si a pornit o mica afacere, pentru ca el si-ar mai dori: o competitie dreapta, reguli corecte pentru toti participantii la jocul cererii si ofertei, tratament egal din partea autoritatilor statului, chiar daca nu s-a incuscrit sau incumetrit cu ministri ori parlamentari. Aici se cam complica treburile.

Tot cartea pe care am citit-o m-a luminat ca sunt foarte multi interesati de asimetriile competitiei prin care statul calca in picioare privatul, corporatia bate firma mica, ghiseul innebuneste clientul, si ca, in general, cel puternic nu are alta preocupare decat sa-l striveasca pe cel mai neajutorat. Vezi cazul societatilor nationale, a caror privatizare s-a amanat in nestire, si care au creat adevarate distorsiuni economice - cum e cazul Petromului - un monopol mamut bland cu unii, zbir cu altii.

La o cat de sumara analiza, realizam ca dorintele noastre omenesti sunt cam aceleasi. Difera statutul financiar si excesele pe care ni le/sau nu ni le putem permite. Dilema e - ce tip de societate ne-ar oferi sansa de a ne implini, asa cum ne dorim. Pentru ca dorintele noastre, pur omenesti, nu au un singur adrisant - conducatorul capitalist, ori pe cel comunist.

Slujba sigura gaseam in socialism. Dar bine platita si motivanta - in capitalism. Un apartament la bloc primeam sigur in comunism. Dar casuta cu veranda, apa calda permanent si vecini draguti - numai capitalismul ne poate oferi. O estompare a rivalitatilor, pentru ca toti eram cam la fel, ne garanta comunismul. Dar numai in capitalism poti intra in competitie si sa razbesti cu adevarat. Despre libertate, sub toate formele ei, nici nu e cazul sa mai comparam, balanta inclinand categoric in favoarea capitalismului.

Tot in cartea despre care va vorbeam am gasit o posibila cheie a dilemei noastre existentiale: ce ne facem daca vrem sa fim si-n capitalism, si-n comunism - in functie de nevoie si situatie? Calea a treia ar fi cea in care nu doctrinele, nu ambitiile politice, nu conspiratiile mondiale ne-ar ghida in viata, ci grija adevarata pentru binele fiecaruia, nu pentru un bine imaginar, imaginat in programe si strategii electorale. Totul pornind de la om, de la familia sa, de la prietenii si colegii lui. O societate care pare, acum, utopica, dar care, poate, va avea forta sa iasa la suprafata, candva.

Cartea pe care am citit-o se numeste "Societatea umanista". Si este scrisa de prof.univ.dr. Dan Voiculescu. Da, este fostul meu patron. Acum are "functia" de tata al noului meu patron. Dar cititorul liber la minte va intelege ca randurile mele nu sunt o pledoarie pentru sef - oricare ar fi el - ci pentru o carte al carei personaj principal sunt eu, esti tu, sunt oamenii din jurul nostru, mai tineri, mai batrani, mai saraci sau mai bogati, dar cu aceleasi framantari. Iar pentru cei care nu vor intelege argumentul meu le spun de pe acum ca imi pare rau dar nu am fost originala. Prima a fost Teo care si-a laudat sefii pe post, in direct. Si eu cred ca era sincera. Nu toti patronii sunt turbocapitalisti. Si nu toti angajatii sunt comunisti prabusiti.