Ce agitaţi eram cu toţii acum o săptămână, ba pentru soarta ţării, ba pentru binele poporului, ba pentru viitorul care ne bate agresiv la uşă, fără să lase loc părerilor de rău sau ezitărilor să-şi pună în valoare armele. Ce mulţi păream duminica trecută, chiar şi lunea trecută, când aşteptam nişte procente despre care aveam senzaţia că ştim totul, pe care credeam, ca nişte naivi cu ochi de copii, că le putem desluşi fără să contrazicem vreo estimare. Ce fericiţi au sperat că vor fi cei care, seara, la exit-poll, se simţeau eliberaţi de răul de până acum, cei care aveau impresia că li se acordă a doua şansă către o supravieţuire demnă, prea bine meritată. Vecina de la doi nu şi-a mai luat extraveralul după ce a aflat că votul ei, de data asta, chiar contează. Nu, doamnă, acum nu se mai poate anula nimic, nu mai e vorba de nici un prag de prezenţă, chiar dacă nu suntem opt sau nouă milioane, părerea noastră are importanţă, încercau alte vecine binevoitoare să-i explice, pentru a-i alimenta starea de bine. Pentru prima oară, după mult timp, simţea că poate adormi fără pastile. Vecinul de peste drum s-a apucat să dea telefoane, după aflarea rezultatelor, încântat de ideea că, începând cu următoarea zi, s-ar putea să se ia de la capăt viaţa şi să ne redistribuie şi pe noi, cetăţenii, oferind celor nedreptăţiţi o viaţă decentă. Chiar aşa! O redistribuire a priorităţilor nu ar strica nici măcar noilor aleşi, asta dacă tot e la modă acest fenomen de împărţeală, unul mie, unul ţine şi aşa mai departe, până se epuizează oferta.
Ce preocupaţi eram cu toţii acum o săptămână de politică şi de social, de educaţie şi de sănătate, de adevăruri şi de promisiuni. Între timp, ceva s-a schimbat. Poate e de vină viscolul, poate ni s-au mai paralizat din simţuri şi din aşteptări, poate am ajuns la concluzia că e mai simplu să ne gândim la Moş Crăciun şi la Anul Nou, decât să ne implicăm în lupte gata pierdute. Se apropie sărbătorile, bune pretexte pentru a ne spune din nou pe nume şi pentru a ne intersecta privirile elegant, se apropie zilele acelea din an în care tradiţia ne obligă să zâmbim şi să uităm cât de greu e să nu ne lăsăm doborâţi. Se apropie şi aşa-zisul sfârşit de lume, toate sunt mai aproape în acest decembrie, toate se amestecă în mintea şi inima noastră, ca nişte excepţii care tind să devină reguli, ca nişte supoziţii care au şanse să devină adevăruri. Până se mai ceartă cei de la putere cu cei din opoziţie, de fapt până se stabileşte exact care e puterea, care e opoziţia şi de unde ar trebui să înceapă reconstrucţia, noi, alegătorii de serviciu, ne putem vedea din nou de-ale noastre, putem aştepta serile de linişte, chiar dacă nu mai credem în ele până la capăt, putem ridica ochii în ninsoare, căutând alte şi alte idealuri. Cu alte cuvinte, putem redeveni melancolici, în trecerea asta cinică şi deloc nuanţată de la vot la sărbătoare. Ceilalţi sunt prea ocupaţi şi prea nervoşi, nici nu vor observa dacă, pentru câteva zile, vom redeveni noi înşine, amăgindu-ne că e rândul nostru să ne depunem candidaturile pentru puţină speranţă, pentru puţină linişte.