Întrebarea tâmplarului

Răposatul se odihneşte pentru totdeauna într-un sicriu de scândură lăcuită. E impasibil  la cearceafurile şi broderiile ce-i împodobesc moartea. La  fel s-ar fi simţit şi  aruncat gol pe pământul reavăn, deschis să-l înghită. În definitiv, diferenţa dintre oameni la atât  se reduce, la lungimea copârşeelor. Căci cei duşi se numesc toţi mortu', nimeni nu le pomeneşte  numele de botez... Iar când primeşte  comanda, tâmplarul întreabă doar atât: "Ce lungime să  aibă tronul ?” Restul nu are nicio  importanţă, cine a fost mortu', ce a făcut etc, date de prisos. Biografii spălate de timpul asasin. Unii îşi ridică mausoleu în  cimitir, însă uită că nu-şi  pot lungi  prea mult coşciugul. Privesc în jur şi câteodată îmi vine să-i întreb pe semenii mei vii aidoma tâmplarului.  Poate  astfel le-aş mai tempera vanităţile, trufiile,  orgoliile tuberculoase, poftele de  mărire, răutăţile, cruzimea. Ce mai, proasta alcătuire ! I-aş trezi, nădăjduiesc, la realitate. Chiar aşa, ce lungime să aibă tronul, cititorule  ?

Un singur sfat aş da unui tânăr: află ceea ce vrei şi învaţă să ceri acel lucru !  Dar dacă nu-i ajunge viaţa  să-l descopere ? Apoi, cui să-l ceară şi când  ? Vedeţi că nu este  deloc simplu, mai ales că la fiecare  vârstă  aflăm că vrem altceva. Mereu altceva. În cele din urmă aflăm că noi înşine suntem lucrul cel mai preţios, însă  degeaba. Cui să cerem înapoi anii pierduţi  până la cunoaşterea adevărului de pe urmă ? Eternitatea este surdă şi nepăsătoare, absentă. Răspunsul  efemerităţii îl ştim, e înfăşurat în giulgiu şi nu mai foloseşte nimănui. Doar tâmplarului.

O singură dată tâmplarul şovăie, întrebarea cu pricina  nu-l mai interesează. Îi dă brânci  departe, deşi, cu metrul în mână, măsoară  lemnul fasonat din vreme. Îl pipăie ca pe un  costum în care se va arăta la nunta fiică-sii. Îl mângâie ca pe a dintâi femeie, căreia i-a încredinţat fecioria. Are nisip în ochi,  păianjeni  i-au crescut sub gene, şi-un  dor de tinereţe îl mistuie. S-ar  dori iarăşi ca atunci, nemuritor şi fără frică de întuneric. Sănătos şi puternic, arvunit  infinitului. Ehe, ce mult a trecut, câte  s-au schimbat ! Tâmplarul  oftează şi măsoară lemnul pe lungime. Culmea, e tocmai statul lui de om, de viitor mort. Din scândurile astea mirosind   a tămâie îşi va croi lada de zestre pentru viermii pământului. A transpirat, îşi îngăduie anevoie carnea zvâcnind  în putreziciunea ei vecinică. Ar urla să-l audă Dumnezeu, dar nu cutează. Înaintea lui  au strigat  atâţia, au urlat  de s-a zgâlţâit cerul, dar geaba. Nu   i-a băgat  nimeni în seamă, tăcerea  a răsunat într-un fel care le-a  încremenit inima. Trage cu rindeaua peste nodurile umflate de parcă ar vrea să le dosească. Tâmplarul  migăleşte  la propriul lui coşciug şi nu mai întreabă pe nimeni  cât să-i fie lungimea. În curând va pogorî iarna şi vom dârdâi de frig  cu toţii, ne aşteaptă geruri năprasnice ! Pregătiţi stinghiile de rumeguş şi cuiele, meşteri  ai  zădărniciei !...