Deşi statul e cel mai prost administrator, au fost preşedinţi care au spus că trebuie propulsat în postura de principal investitor. Asta a făcut ca în tineri să fie băgaţi o grămadă de bani pentru a fi educaţi public, dar, la sfârşit, s-a văzut că cel care investeşte n-are nevoie de nimic din ceea ce oferă ei. În mod firesc, investitorii alocă resurse luând în considerare finalitatea procesului. Numai statul român nu urmăreşte integrarea investiţiei făcute. Iar când oamenii utilizează investiţia în ei pentru a se realiza în străinătate, statului nostru nici că-i pasă. De unde rezultă că învăţământul, în loc să aibă drept scop obţinerea unei finalităţi economice, urmăreşte doar să compenseze social erorile de management.
Nu aşa fac investitorii în ţările dezvoltate. În Statele Unite, de exemplu, companiile îi ajută pe tineri să studieze cu condiţia ca, la final, aceştia să lucreze o perioadă pentru ele. Ceea ce înseamnă că procesul investiţional are finalitate. Şi firmele româneşti ar trebui să procedeze la fel, însă la noi nu piaţa a făcut selecţia antreprenorilor, ci politicul. Statul a taxat permanent potenţialul investiţional al pieţei şi a canalizat resursele către o clientelă interesată, mai degrabă, să-şi blocheze banii în palate decât să-şi capitalizeze compania. Şi iată de ce nu creează economia românească locuri de muncă.