Investitiile straine trec pe minus in numai sase ani!

In anteriorii trei ani (2005-2007) au existat intrari sub forma de investitii directe straine de circa 21 miliarde de euro, incluzind deci si exceptia nerepetabila a banilor obtinuti pentru vinzarea BCR. In acest timp au iesit din tara sub forma de dividende repatriate obtinute din investitii straine directe peste 10,3 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, una peste alta, valori la jumatatea intrarilor.

În anteriorii trei ani (2005-2007) au existat intrări sub formă de investiţii directe străine de circa 21 miliarde de euro, incluzînd deci şi excepţia nerepetabilă a banilor obţinuţi pentru vînzarea BCR. În acest timp au ieşit din ţară sub formă de dividende repatriate obţinute din investiţii străine directe peste 10,3 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, una peste alta, valori la jumătatea intrărilor.

Mai mult decît probabil, în următoarea perioadă de trei ani (2008-2010), dar posibil chiar din 2009, ieşirile sub formă de dividende repatriate vor egala intrările sub formă de noi investiţii străine directe, aproape indiferent de cuantumul acestora din urmă, ci ţinînd cont doar de ratele neuzuale de profit obţinute în România. Experienţa istorică arată aproape fără excepţie, pe ansamblul ţărilor lumii, că investiţiile directe străine ajută balanţa de plăţi a ţărilor-gazdă doar într-o primă fază (cea de început). După aceea, dintr-o a doua fază, în care însăşi motivaţia pentru care au venit în ţara respectivă investiţiile străine îşi face efectele, impactul asupra balanţei de plăţi devine negativ, intrările de investiţii noi nemaicompensînd ieşirile sub formă de profituri repatriate. S-a dovedit că faza a doua începe în general după 10-12 ani de la declanşarea valului principal de investiţii străine directe într-o economie. Dacă faza a doua începe mai devreme, explicaţia se află în profiturile nefiresc de mari realizate de investiţiile străine directe în ţara cu pricina.

Contribuţia investiţiilor străine directe constă în aceea că, prin desfăşurarea unei activităţi într-o ţară-recipientă, ajută la ocuparea forţei de muncă şi la alimentarea bugetului. Marele lor avantaj este că suplimentează resursele investiţionale într-o perioadă de slăbiciune a resurselor interne. Evident însă, acest avantaj se pierde o dată ce contribuţia investiţiilor străine directe la balanţa de plăţi devine nulă sau negativă (faza a doua). Valorificarea maximă a investiţiilor străine are loc – dacă are loc – pînă la intrarea lor în faza a doua, cînd resursele interne trebuie folosite pentru dezvoltarea infrastructurii publice şi sociale. Dacă însă faza a doua intervine extrem de rapid, partida este pierdută, întrucît, oricît ai fi fost de genial şi eficient în valorificarea resurselor interne, nu există practic timp pentru a trage foloase de pe urma investiţiilor directe străine ca aport la balanţa de plăţi.

Cel mai probabil, România va intra încă din 2009 în faza a doua a impactului investiţiilor directe străine, adică la numai vreo şase ani de la debutul propriu-zis al investiţiilor străine în România, care poate fi considerat anul 2003. Dramatic, pur şi simplu dramatic! Evident, explicaţia este aceeaşi cu cea probată istoric: ratele înalte de profit, nefireşti, realizate de investiţiile străine în România, dar uzuale în zonele tip ţară bananieră, printre care se află din păcate şi România, chiar dacă nu produce banane! Viteza extraordinară a ajungerii în faza a doua este determinată de structura investiţiilor străine în România, care s-au aglomerat în sectoare de profit rapid şi lejer (retail, bănci, imobiliar), iar acolo unde s-au implicat totuşi în sectoare de forţă (industrie sau energetică) au făcut-o preluînd structuri deja existente (evitînd pornirea în afaceri de la zero) sau în distribuţii, şi  nu în producţia de energie, deci acolo unde se pot obţine profituri maxime cu investiţii minime.