Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am lucrat vreo doi ani în acelaşi birou cu un bărbat căruia nu i-am
auzit niciodată glasul. De fapt i l-am auzit, dar avea un fel de a
vorbi de foarte aproape, mai mult ascultând decât deschizând gura, pe
care n-aveai cum să-l ţii minte. Proceda ca un iluzionist care nu
ascundea obiectivele, ci cuvintele.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am lucrat vreo doi ani în acelaşi birou cu un bărbat căruia nu i-am auzit niciodată glasul. De fapt i l-am auzit, dar avea un fel de a vorbi de foarte aproape, mai mult ascultând decât deschizând gura, pe care n-aveai cum să-l ţii minte. Proceda ca un iluzionist care nu ascundea obiectivele, ci cuvintele.
Când, de la o zi la alta, şi spre uimirea tuturor a fost instalat la direcţia unui serviciu secret, mi-am dat seama că avusesem toate indiciile pentru a şti că omul acela fusese dintotdeauna un agent infiltrat în presă şi că felul lui de a fi era, de fapt, felul de a fi al meseriei sale. Practica discreţia cu aceeaşi aplicaţie cu care eu practicam vorbăria. Era natural în rolul insului care trece neobservat. Peste un timp, i-am pomenit, cu foştii colegi de birou, pe toţi cei cu care lucrasem în aceeaşi echipă de-a lungul timpului, dar de omul fără glas nu şi-a amintit nimeni. Nu fusese necesar să ni se şteargă memoria. El nu ne-a dat ocazia să-l ţinem minte. Profesia de spion contează pe unele abilităţi cu mult mai eficiente decât drogurile şi maşinăriile magice pe care le vedem în filme.
Ulterior, discutând cu Mihai Pelin – fie-i ţărâna uşoară! – despre ziariştii care fuseseră informatori sau ofiţeri acoperiţi, el mi-a confirmat un lucru pe care îl bănuiam: pe informatorii din presă îi ştiam cu toţii, dar nu le ziceam aşa, deoarece, înainte de 1990, nu exista, cum s-ar zice, problema. Era de la sine înţeles că persoanele care n-aveau treabă cu scrisul, dar luau o leafă de ziarişti, pierzând vremea în redacţie, aveau totuşi o misiune. Numai că nu era treaba noastră. De altfel, persoanele în cauză nu făceau nici un secret din activităţile colaterale profesiei. Nu munceau ca toată lumea, ci îndeplineau sarcini. Sau aveau o treabă la partid, la sindicat, la organele superioare. Pe ofiţerii acoperiţi, Mihai Pelin mi-a spus că nu avea cum să-i ştie, deoarece arhivele la care avea el acces ca să-şi scrie cărţile erau restricţionate. Mi-a dat însă de înţeles că avea bănuieli.
Nici nu era greu să ai bănuieli, mi-a spus Mihai Pelin. Erau acei colegi la care ne aşteptam cel mai puţin să fie. Şi nu pentru că nu s-ar fi remarcat. Dimpotrivă, se remarcau prin aceea că despre ei nu se putea spune nimic, în nici un fel, nici de bine, nici de rău. Erau invizibili, inodori şi incolori.
Probabil că aşa sunt şi astăzi. Au un rost ambiguu, care nu incită curiozitatea colegilor, comunică puţin, în grup sunt întotdeauna cei care ascultă şi nu pun întrebări, au nume care nu se reţin, nu stârnesc scandaluri, nu dezbat chestiunile politice, sunt corecţi până în punctul în care nu-i remarci. Şi asta într-o meserie în care nevoia de a te remarca ţine de natura lucrurilor. Trecând vremea, nici nu-ţi dai seama că au plecat, că nu mai vin zilnic la slujbă. Dai de ei la o ambasadă unde, de asemenea, ocupă un post nedefinit, la o fundaţie internaţională, de care n-a auzit nimeni, într-un post oficial, care presupune o mulţime de contracte şi deplasări. Şi aşa mai departe. Sunt peste tot şi nicăieri.
Am lucrat vreo doi ani în acelaşi birou cu un bărbat căruia nu i-am auzit niciodată glasul. De fapt i l-am auzit, dar avea un fel de a vorbi de foarte aproape, mai mult ascultând decât deschizând gura, pe care n-aveai cum să-l ţii minte. Proceda ca un iluzionist care nu ascundea obiectivele, ci cuvintele.
Când, de la o zi la alta, şi spre uimirea tuturor a fost instalat la direcţia unui serviciu secret, mi-am dat seama că avusesem toate indiciile pentru a şti că omul acela fusese dintotdeauna un agent infiltrat în presă şi că felul lui de a fi era, de fapt, felul de a fi al meseriei sale. Practica discreţia cu aceeaşi aplicaţie cu care eu practicam vorbăria. Era natural în rolul insului care trece neobservat. Peste un timp, i-am pomenit, cu foştii colegi de birou, pe toţi cei cu care lucrasem în aceeaşi echipă de-a lungul timpului, dar de omul fără glas nu şi-a amintit nimeni. Nu fusese necesar să ni se şteargă memoria. El nu ne-a dat ocazia să-l ţinem minte. Profesia de spion contează pe unele abilităţi cu mult mai eficiente decât drogurile şi maşinăriile magice pe care le vedem în filme.
Ulterior, discutând cu Mihai Pelin – fie-i ţărâna uşoară! – despre ziariştii care fuseseră informatori sau ofiţeri acoperiţi, el mi-a confirmat un lucru pe care îl bănuiam: pe informatorii din presă îi ştiam cu toţii, dar nu le ziceam aşa, deoarece, înainte de 1990, nu exista, cum s-ar zice, problema. Era de la sine înţeles că persoanele care n-aveau treabă cu scrisul, dar luau o leafă de ziarişti, pierzând vremea în redacţie, aveau totuşi o misiune. Numai că nu era treaba noastră. De altfel, persoanele în cauză nu făceau nici un secret din activităţile colaterale profesiei. Nu munceau ca toată lumea, ci îndeplineau sarcini. Sau aveau o treabă la partid, la sindicat, la organele superioare. Pe ofiţerii acoperiţi, Mihai Pelin mi-a spus că nu avea cum să-i ştie, deoarece arhivele la care avea el acces ca să-şi scrie cărţile erau restricţionate. Mi-a dat însă de înţeles că avea bănuieli.
Nici nu era greu să ai bănuieli, mi-a spus Mihai Pelin. Erau acei colegi la care ne aşteptam cel mai puţin să fie. Şi nu pentru că nu s-ar fi remarcat. Dimpotrivă, se remarcau prin aceea că despre ei nu se putea spune nimic, în nici un fel, nici de bine, nici de rău. Erau invizibili, inodori şi incolori.
Probabil că aşa sunt şi astăzi. Au un rost ambiguu, care nu incită curiozitatea colegilor, comunică puţin, în grup sunt întotdeauna cei care ascultă şi nu pun întrebări, au nume care nu se reţin, nu stârnesc scandaluri, nu dezbat chestiunile politice, sunt corecţi până în punctul în care nu-i remarci. Şi asta într-o meserie în care nevoia de a te remarca ţine de natura lucrurilor. Trecând vremea, nici nu-ţi dai seama că au plecat, că nu mai vin zilnic la slujbă. Dai de ei la o ambasadă unde, de asemenea, ocupă un post nedefinit, la o fundaţie internaţională, de care n-a auzit nimeni, într-un post oficial, care presupune o mulţime de contracte şi deplasări. Şi aşa mai departe. Sunt peste tot şi nicăieri.
Citește pe Antena3.ro
