Ion Cristoiu: O iresponsabilitate produsă de o atmosferă falsă

PSD s-a grăbit să propună legea şi PD-L, prin gura ridicolului Emil Boc, s-o sprijine, pe un fond social-politic creat de Guvern. Uşor de sesizat că, de ceva timp, guvernul Tări­ceanu împarte în dreapta şi-n stânga pomeni electorale.

Ceea ce era mai rău s-a întâmplat. După votul năucitor din Parlament, prin care salariile profesorilor se măresc cu 50%, alte categorii de cetăţeni – funcţionari, medici, studenţi – s-au precipitat să ceară creşterea salariilor şi a burselor. Momentul era previzibil. Şi nu atât pentru că o categorie de bugetari s-au pricopsit peste noapte cu o creştere incredibilă a salariilor, unică, de altfel, în istoria lumii civilizate, ci mai ales pentru că revendicarea a fost obţinută prea uşor.

Peste tot în Europa, angajaţii vor creş­terea salariilor. Cu atât mai mult se petre­ce acest fenomen în România jafului na­ţional cu cât milioane de cetăţeni  văd deşănţarea publică a guşterilor tranziţiei. Când un profesor află că odrasla unui mafiot se plimbă cu o limuzină de un milion de euro şi că o starletă, care folo­seşte televiziunea pe post de Şosea de centură, umblă cu o poşetă costând cât salariul său pe un an întreg, e normal ca el să-şi dorească un spor de salariu, fără să se întrebe de unde vor fi luaţi banii. – Ce, îşi va spune el – dar beizadelele ne­ghioa­be şi starletele analfabete se în­treabă de unde vin banii? – Numai că în toată Europa, inclusiv la noi, revendică­rile salariale se obţin cu mari dificultăţi. Pentru a smulge un spor de 10% la sala­riu, angajaţii trebuie să facă greve, ba chiar şi grevă generală, să organizeze uri­aşe mitinguri. Nu de puţine ori, pentru o sporire minimă a burselor, studenţii ajung să-şi spargă capetele cu Poliţia.

Noutatea în cazul profesorilor de la noi o dă uşurinţa cu care Parlamentul, şantajat de PSD şi PD-L, două partide care au confiscat, prin lideri, mişcarea sindicală din învăţământ, a votat o lege care stipu­lează creşterea cu 50% a salariilor. Pentru a obţine acest drept incredibil, de fante­zie nu numai într-o economie de piaţă, dar şi într-o economie bolşevizată, profesorii n-au mişcat un deget. Nu numai că n-au făcut grevă, dar nici măcar n-au ame­ninţat cu greva. A fost suficient ca li­derii sindicali – înregimentaţi politic mai mult sau mai puţin făţiş – să-i ameninţe pe deputaţi că-i va da pe o listă, în toate şcolile, pe cei ce vor fi împotrivă, pentru ca toţi cei din sală, de-a valma, PSD-işti, PNL-işti, PD-L-işti, să  voteze favorabil.

Prin multe note – plânsete, felicitări, vot ostentativ, declaraţii demagogice, îmbrăţişări şi ţucături – atmosfera din Parlament a amintit de cea din 1907, când bărbile boierilor conservatori s-au ames­tecat cu ciocurile chiaburilor liberali, pentru a vota reprimarea ţăranilor răscu­laţi. Scena din 1907, rămasă în antologia hazului stârnit de demagogia politicia­nistă, mai avea cât de cât o justificare. Răs­coala punea în primejdie întreaga clasă politică şi, poate, siguranţa naţio­na­lă. Atmosfera de la votul dat legii de supercreştere a salariilor pentru cei din învă­ţământ n-are însă nici un temei în realitatea ţării.

Partidele politice s-au întrecut în de­magogia lor iresponsabilă din credinţa că vor obţine voturile profesorilor. Cum însă n-a fost nici o formaţiune în stare să se opună, decizia din Parlament n-a adus avantaje electorale nici unui partid.

A adus însă dezavantaje atât clasei poli­tice, prin spectacolul iresponsabili­tă­ţii exemplare, cât şi României, prin declan­şarea unui val de revendicări incredibile şi la alte categorii de bugetari.

Ceea ce s-a întâmplat în Parlament e o premieră în istoria noastră postdecembristă din perspectiva generozităţii deşănţate faţă de o categorie profesio­nală. Această premieră a fost posibilă însă în contextul României lui 2008.

PSD s-a grăbit să propună legea şi PD-L, prin gura ridicolului Emil Boc, s-o sprijine, pe un fond social-politic creat de Guvern.

Uşor de sesizat că, de ceva timp, guvernul Tăriceanu împarte în dreapta şi-n stânga pomeni electorale. Pentru a justifica sporirea pensiilor, dar şi alte măsuri de protecţie socială şterpelite din arsena­lul Stângii, guvernul liberal a invocat un tablou economic paradiziac. Creşterea economică ar fi o realitate mai puternică decât cea a Dunării la Cazane, inflaţia sca­de de la o zi la alta. Bilanţul făcut recent de Călin Popescu Tăriceanu are toate no­tele unui Raport al lui Nicolae Ceauşes­cu la un Congres al PCR. Nici un motiv de în­grijorare. Românii sunt deja în Rai.  Creş­terea pensiilor apare ca un efect direct al unui tablou mai mult decât idi­lic. Într-un asemenea context, e normal ca angajaţii să nu se mai întrebe de unde ar trebui luaţi bani pentru creşterea cu 50% a salariilor, iar partidele politice dacă nu cumva acceptarea acestor creşteri ar fi lovitură dată economiei naţionale.

Votul din Parlament e produsul unei atmosfere gen toată lumea râde, cântă şi dansează.