Ion Voicu, o lecție de bună cuviință

Foarte adevărat, pentru mulți dintre noi, atunci când rostim numele lui Ion Voicu gândul ne duce de îndată la răscolitoarea „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu, al cărei inegalabil tălmăcitor el a fost și va rămâne. Desigur, aceasta nu este decât una dintre piesele din repertoriul marelui maestru al arcușului fermecat cu care numele lui Ion Voicu s-a îngemănat întru neuitare. Sunt, însă, în hronicul vieții sale, multe și felurite întâmplări care fac dovada unei nobile înfrățiri a unui talent de excepție cu un nobil fel de a fi. .

 De aceea, ca unul ce am avut privilegiul de a fi martor la o asemenea întâmplare, doresc să o evoc și cu acest prilej, fiind convins că din ea, slujitori ai artei sau simpli trăitori ai clipei, avem multe de învățat. Mă aflam,pe la începutul anilor 80 ai veacului nu demult încheiat, cu treburi gazetărești la Botoșani. Am profitat de ocazie și am mers să îl salut pe Lazăr Băciucu, secretarul cu propaganda al județenei de partid, pe care îl cunoșteam de ceva vreme și îl apreciam pentru spiritul său deschis și pentru eforturile pe care le făcea spre a depăși șabloanele obtuze și intolerante ale noului dogmatism instaurat, cu o funestă tenacitate, în gândirea și în practica politică. Nu mică mi-a fost mirarea atunci când pregătindu-mă să plec, gazda mi-a propus să mai rămân, deși mă prevenise că așteaptă să îi vină musafiri de renume. „Sunt sigur că o să fie o surpriză plăcută-m-a asigurat Lazăr Băciucu- și poate un subiect de articol”.

 Și, cu adevărat, așa a și fost! Pentru că oaspeții erau Ion Voicu, Ștefan Ruha și Mădălin Voicu. Cei doi mari violoniști-Ion Voicu și Ștefan Ruha- urmând să fie protagoniștii unui recital de excepție unde, acompaniați de orchestra Filarmonicii din Botoșani, vor interpreta Concertul pentru două viori și orchestră de Johann Sebastian Bach. Apropiindu-se ora prânzului, gazda a ținut să își onoreze calitatea și ne-a invitat la restaurantul hotelului,,Bucovina’’, locanta de protocol a urbei. Aici, după ce fiecare din meseni a făcut comanda, Ștefan Ruha a cerut permisiunea să urce în cameră, la hotel. De unde, însă,  nu a revenit prea repede, fiind așteptat și după ce comenzile au fost servite. Firește, în această situație, noi, ceilalți nu prea știam ce să facem, așa încât privirile s-au îndreptat către Ion Voicu. Pe care îl văzusem că nu s-a atins de bucatele din fața sa, semn că aștepta să vină la masă și celălalt invitat de onoare. După ce au mai trecut alte câteva minute, Ion Voicu i-a spus fiului său, Mădălin:-Urcă, te rog, la Ștefan și invită-l să vină la masă. Ceea ce s-a și întâmplat și, numai după ce Ștefan Ruha ni s-a alăturat, am început să savurăm bucatele din meniul tradițional al acestor meleaguri de legendă.

 Au trecut, de atunci ani și ani, dar am păstrat această amintire la un loc aparte, cu atât mai mult cu cât, la vremea respectivă se vorbea despre o anume competiție, ca să nu spun chiar rivalitate (bineînțeles, nerecunoscută în mod public) între cei doi mari maeștri ai viorii fermecate: Ion Voicu și Ștefan Ruha. Sincer să fiu, nu aș putea să spun dacă această idee care circula în folclorul oral avea sau nu temei de adevăr. Pot,însă, să spun că, mai presus de orice,  gestul atât de simplu al lui Ion Voicu este o dovadă de respect și de prețuire față de un confrate, mai ales cu unul cu care se află într-o stare de emulație. Emulație creatoare și nu o rivalitate oarbă, resentimentară. Acesta este și motivul pentru care am dorit să evoc în aceste zile când îl omagiem pe Ion Voicu la centenarul nașterii sale, numindu-l că este pur și simplu o lecție de bună cuviință. Apelând  în mod intenționat la termenul ,,bună cuviință’’, termen  care, de acum, a intrat în dicționar la secțiunea ,,arhaisme’’. Și, din păcate, nu doar la termen mă refer, ci și la ideea de respect reciproc și la cea de emulație creatoare, despre care anumite vedete de plexiglaz fac dovada că fie nu au știință fie nu vor să aibă știință,de vreme ce vor neapărat să țină afișul zilei cu scandalurile lor mondene și cu bârfele lor de tabloid.

Mi se va spune, poate, că forțez lucrurile și că nu există motive pentru o asemenea comparație, obiecție pe care, de principiu, nu am să o contrazic. Cu toate acestea, rămân la ideea că admirabila lecție de bună cuviință a lui Ion Voicu ne este foarte trebuitoare, ea ajutându-ne să facem categorica distincție între oameni de cultură și de artă și veleitari de drept comun.