Ionuţ Bălan: Revoluţia franceză se mută la Washington

Richard Nixon declara în 1971, în plină criză economică, “acum suntem cu toţii keynesişti”. La aproape patru decenii distanţă, un alt preşedinte republican, George W. Bush, şterge cu buretele perioada de deschidere către piaţă a lui Ronald Reagan şi repetă după Nixon: “Intervenţia statului nu este doar justificată – această intervenţie este esenţială”. Şi nu doar că spune, dar şi face: mobilizează masiv banii contribuabililor, naţionalizează Fannie Mae, Freddie Mac şi AIG, promite că va reglementa puternic pieţele. Ceea ce-l determină pe senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning, să exclame cu stupoare: “Când am deschis ziarul de ieri am crezut că mă aflu în Franţa”, dar “s-a dovedit că, de fapt, era vorba de socialism aici, în Statele Unite!”.

Richard Nixon declara în 1971, în plină criză economică, “acum suntem cu toţii keynesişti”. La aproape patru decenii distanţă, un alt preşedinte republican, George W. Bush, şterge cu buretele perioada de deschidere către piaţă a lui Ronald Reagan şi repetă după Nixon: “Intervenţia statului nu este doar justificată – această intervenţie este esenţială”. Şi nu doar că spune, dar şi face: mobilizează masiv banii contribuabililor, naţionalizează Fannie Mae, Freddie Mac şi AIG, promite că va reglementa puternic pieţele. Ceea ce-l determină pe senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning, să exclame cu stupoare: “Când am deschis ziarul de ieri am crezut că mă aflu în Franţa”, dar “s-a dovedit că, de fapt, era vorba de socialism aici, în Statele Unite!”.

Cum era şi firesc, întoarcerea Americii la dirijism dă apă la moară neokeynesiştilor. Laureatul Premiului Nobel pentru economie Joseph Stiglitz vorbeşte de “sfârşitul unei ideologii conform căreia pieţele libere funcţionează întotdeauna”. Dar ceea ce omite el să zică este că nu “mâna invizibilă” a pieţei e de vină pentru criza actuală, ci politicianismul. Bill Clinton a luat ciclul economic de patru ani, l-a făcut mai lent şi l-a dus la opt. În 2001 ar fi trebuit să aibă loc o recesiune amplă. Numai că preşedintele Bush n-a acceptat ideea. După câteva luni de descreştere a PIB a considerat că un război e preferabil recesiunii. A obţinut creşterea economică mult dorită pe seama acumulării de deficite şi a unei ieftiniri fără precedent a creditului (dobânzile s-au redus de la 6% la 1%), care a umflat preţul activelor.

Ia să vedem, ce face acum Bush s-a mai “exersat” vreodată pe America? Păi, mai întâi, în anii ’20 a avut loc o expansiune neanticipată, masivă şi repetată a creditului, încercând să se prelungească artificial “boom”-ul unei economii care trebuia să intre în recesiune. Apoi, începând cu 1930, s-a văzut reacţia etatistă masivă a guvernului federal, care a încercat să gestioneze el procesul de corecţie. Iată că istoria se repetă, dovedind că politicienii n-au evoluat prea mult în ultimii 80 de ani...

Ca să conchid, în anii premergători crizei din 1929-1939 (e o iluzie că Marea Depresie s-a încheiat în 1933 în condiţiile unor rate ale şomajului de 17%-19% în perioada 1938-1939), la fel ca în 2002-2004, societatea de consum a venit cu găselniţa că dezvoltarea poate fi sprijinită prin folosirea banilor din viitor, ignorând că rezolvarea problemelor pe seama unei simple întorsături de condei – o emisiune de masă bănească – va face ca preţul activelor să urce de la simplu la dublu, fără ca această creştere să fie acoperită decât pe sfert cu bunuri şi sevicii. În anii ’30, Fed a retras din circulaţie banii noi introduşi anterior, iar preţul activelor (imobile şi acţiuni) s-a prăbuşit. În momentul de faţă, Fed şi Trezoreria SUA încearcă să împartă costul întregii societăţi prin intermediul inflaţiei.

Din câte se observă se poate vorbi de un eşec clar al intervenţionismului statului, şi nu de unul al pieţei. Statul a fost acela care a alungit orizontul antreprenorial în prima jumătate a anilor 2000, iar acum tot el încearcă să plaseze sub controlul său toate sferele vieţii economice, blocând procesul natural de corecţie antreprenorială şi prelungind criza. În perioada interbelică, criza a durat zece ani şi a oferit prilejul celei mai mari expansiuni a sferei statului pe timp de pace din istoria Americii. Dacă Lumea Nouă vrea cu orice preţ să încerce reţete care duc pe termen lung la sărăcie, n-are decât să adopte modelul birocratic francez...