Jaf în Oraş

Dragă tată, acum câteva săptămâni am fost jefuită. Mi-a fost furată geanta. Cu tot ce era în ea: acte, bani, telefoane, o agendă şi alte obiecte personale. Ceva obişnuit, vei spune poate, li se întâmplă tuturor, mai cu seamă mie, care sunt mereu cu capul în nori...

Cum s-a întâmplat? Mă aflam pentru întâia dată într-un bar dintr-o anumită zonă a Bucureştiului, o zonă mai... pestriţă decât celelalte. Prezenţa forţelor de ordine pare a fi mai mult formală acolo. Într-un fel, a fost vina mea (asta s-ar numi asumarea responsabilităţii...), pentru că mi-am lăsat geanta pe un scaun, în apropiere de ieşire, şi nu am stat cu ochii pe ea tot timpul. Mulţi au tot intrat şi ieşit din bar. Am fost o ţintă uşoară.

Când am constatat dispariţia genţii, am răscolit, împreună cu cei ai casei, toate colţurile barului, în speranţa că zace aruncată pe undeva. Apoi, spre deliciul inspectorului căruia i-am povestit mai târziu jaful, am "cercetat" coşurile de gunoi, străzile şi spaţiile verzi pe o rază destul de mare din zona acelui bar, în speranţa că hoţii au fost de treabă şi mi-au aruncat actele şi carneţelul meu negru pe undeva... N-am găsit nimic.

Reacţiile cunoscuţilor au fost de două tipuri, diametral opuse. Primii mi-au spus că sunt norocoasă că n-am fost atacată, bătută sau mai ştiu eu ce. Al doilea "grup" a reacţionat ca în faţa unei mari nenorociri: m-au întâmpinat cu regrete, cu păreri de rău. Unii dintre ei se gândeau strict la demersurile de refacere a actelor (aceştia aveau dreptate), însă unul mi-a tot repetat că îi pare rău pentru "necazul" meu. Felul ăsta de reacţie mi-a stârnit o stare de enervare: care necaz, omule? Erau doar nişte obiecte. Banii se fac din nou, contactele se recuperează, actele durează ceva mai mult,... dar sunt doar nişte obiecte.

Totuşi, după ceva timp, cel mai surprinsă am fost de propria mea reacţie: nici o emoţie specială, normalitate absolută, ca în faţa unui fapt banal. Bine, s-a întâmplat asta, deci ce am de făcut în continuare? Asta, asta şi asta. Rememorarea rece a contextului, a feţelor văzute atunci, a celor doi indivizi suspecţi, unul blond şi unul brunet, care au stat în apropierea genţii mele (dacă am fi fost într-un film poliţist, pe ei i-aş fi cercetat primii). Atât.

Bine, dar am fost furată. Nu e normal. De ce nu mă revolt? De ce nu caut să mi se facă dreptate? De ce nu m-am aşteptat nici o clipă ca forţele de ordine să găsească ceva? De ce nu sunt furioasă? De ce accept aşa uşor să mi se ia ce este al meu?

Să fie vorba de asumare? Să fie oare vorba de neputinţă? Frica şi neputinţa primite din alte vremi. Sau poate obişnuinţa de a fi furată? Fără s-o iau în serios sau poate fără să fiu conştientă că există în sistemul meu, de ani în şir s-a infiltrat, conturat şi consolidat obişnuinţa de a fi furată. Dar nu ca acum, de mărunţişuri (acest jaf a fost aproape înduioşător: nişte nenorociţi aşteptând ore întregi ca eu să pierd din ochi, timp de câteva secunde măcar, geanta aceea din cârpă ieftină...). Nu. Ci de lucruri mult mai mari. Obi­ş­nu­in­ţa de a fi furată de timpul meu (ne­preţuit); obişnuinţa de a fi "fu­ra­tă" de banii munciţi şi asta doar pentru că se mizează bine, se pare (până la un punct), pe ti­ne­reţea, "sărăcia" şi naivitatea mea; obiş­nu­inţa de a fi furată de drepturi de aceiaşi care ar trebui să mi le apere; obişnuinţa de a fi furată de opţiuni, demnitate (căci demnitatea costă...) şi obişnuinţa de a fi furată de viitor.
Acesta este jaful, de fapt. În acest punct mă trezesc. În faţa acestui jaf mă revolt.