x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jocul de-a duelul

0
Autor: Matei Vişniec 06 Dec 2009 - 00:00
Jocul de-a duelul


În copilărie idolul meu a fost... d'Artagnan. Întâlnirea mea cu d'Artagnan s-a produs pe fondul unei ecranizări franceze a romanului "Cei trei muşchetari", un film pe care l-am văzut probabil pe la vârsta de 7 ani la Rădăuţi. Din această copilărie marcată mai degrabă de fascinaţia pentru muşchetari decât pentru cowboys mi-a rămas mai târziu un fel de interes special pentru toate scenele de duel din filme şi cărţi.

Abia în Franţa, însă, am putut răsfoi primele veritabile studii istorice consacrate duelului. Observ, pe de altă parte, că subiectul este atât de vast, încât apar mereu eseuri şi cărţi noi pe marginea sa, cum ar fi, în 2008, o istorie a duelului intitulată "La mort en face" (Cu moartea în faţă), semnată de FranÎois Guillet. El analizează fenomenul de la Revoluţia din 1793 până în zilele noastre şi pune în lumină câteva aspecte extrem de interesante.

De la el aflăm, de exemplu, că Revoluţia franceză a dus la o... democratizare a duelurilor. Până în 1793 duelul era oarecum apanajul aristocraţiei, al nobilimii. Altfel spus, dreptul de a muri în duel sau de a-şi apăra onoarea (cu sabia sau cu pistolul) în faţa unui ofensator era unul rezervat claselor bogate. O dată cu abolirea privilegiilor, după revoluţie, toate clasele sociale au adoptat această "manieră virilă" de răfuială în doi, cu martori însă, pentru spălarea unei jigniri.

Şi mai interesant este însă faptul că în toată această perioadă, deci de la Revoluţia franceză până prin anii 60 ai secolului trecut, două categorii sociale au furnizat cel mai mare număr de victime în contextul acestui joc periculos: militarii şi... jurnaliştii. Faptul că ofiţerii se băteau între ei pentru nimica toată nu este de mirare. Cine a citit, de exemplu, "Cei trei muşchetari" are o imagine a uşurinţei cu care, încă din Evul Mediu, militarii se provocau la duel.

Un simplu gest stângaci, o simplă neatenţie şi cel călcat, de exemplu, pe picior, din greşeală de un coleg de arme, se declara ofensat şi propunea o ieşire pe teren pentru încrucişarea săbiilor în numele onoarei. Jurnaliştii erau însă provocaţi la duel din cu totul alte motive... Consideraţi nişte oameni care îşi vâră nasul peste tot, în special acolo unde nu le fierbe oala, ei erau provocaţi la duel în urma articolelor pe care le scriau pe seama multor oameni politici, demnitari sau funcţionari de stat...

Interesant este şi faptul că duelul a rămas în vigoare, ca ritual pseudojuridic de rezolvare a problemelor de onoare, în ciuda interdicţiei sale oficiale. Ultimul duel recenzat în Franţa datează din 1967, când, la data de 22 aprilie, doi deputaţi s-au înfruntat cu spadele pentru că unul îl tratase pe celălalt de "brută" cu o zi înainte în cursul unei dezbateri la Adunarea Naţională. De notat însă că duelurile secolului al XX-lea n-au mai fost unele împinse până la ultimele consecinţe: ele erau în general oprite de martori imediat ce unul din protagonişti se alegea cu o simplă zgârietură.

Astfel, ultimul duel cu consecinţe mortale recenzat în Franţa datează din 1903, când, la data de 16 noiembrie, un soţ înşelat, şi care îşi apăra onoarea în faţa amantului demascat, a murit în urma unei lovituri bine plasate a acestuia din urmă...

Din cartea lui FranÎois Guillet despre duelurile din epoca "modernă" mai aflăm că după primul război mondial acest joc idiot şi periculos s-a rărit totuşi substanţial: marele masacre de pe front, dintre 1914 şi 1918, i-au dezgustat pe francezi să se mai provoace, una-două, la o înfruntare cu spada sau cu pistolul.

În toate epocile, însă, justiţia a fost relativ clementă cu persoanele care încălcau interdicţia privind duelul şi înţelegeau să-şi facă singure "dreptate" prin metoda respectivă. Pe vremea lui d'Artagnan, descrisă de Alexandre Dumas în unele dintre romanele sale, în jur de 6.000 de nobili mureau anual în dueluri inutile, de unde interdicţia categorică formulată de Ludovic al XIII-lea şi apoi de regele Soare în privinţa lor.

Ceea ce nu înseamnă că nobilii care încălcau voinţa regelui, sau mai bine zis supravieţuitorii duelurilor, aveau prea mult de suferit ulterior. Şi pentru că tot l-am evocat pe Alexandre Dumas, aflaţi că şi el s-a bătut la un moment dat în duel pentru o chestiune de onoare, după cum au recurs la acest ritual şi alţi oameni iluştri precum Voltaire sau Gambetta...

Duelul a fost un tip de înfruntare care i-a fascinat pe francezi, iar mulţi s-au duelat pur şi simplu din plăcere, pentru frisonul pe care îl provoca acest ritual, mai aflăm din cartea istoricului FranÎois Guillet. Ca să nu mai vorbim că istoria duelului în Franţa înregistrează şi câteva înfruntări între... femei din lumea bună. Printre ele figurează câteva actriţe celebre, iar motivele pentru care s-au înfruntat cu pistolul nu sunt greu de ghicit: ele s-au bătut pentru că îşi disputau aceiaşi bărbaţi...
Citeşte mai multe despre:   cronica tulburătoare

Serviciul de email marketing furnizat de