Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am obosit sa-i vad, sa-i aud, sa le contabilizez gesturile, vorbele mieroase, imbacsite de matreata locului comun. Sunt aceiasi. Neclintiti din scaune, din privilegii, din averi. Dau impresia ca se agita, ca lupta pentru cineva, eventual pentru ceva, o cauza mareata. Aiurea. Agitatia e statica. E agitatia unui lac dornic sa-si mentina statutul lui de lac. Ii vad si parca vad un tablou grotesc si faimos al lui Picasso, cu personaje, aceleasi, de la inceputurile lumii. Personaje care nu se mai ispravesc, joaca in toate scenele si in toate rolurile, neschimbate de nimeni. Lasa sa se intrevada ca fara ele nu se poate, ca trebuie sa respiram zilnic, pana la moarte, numele lor, alifia lor, aroma lor de plosnita veche.
Credeam, cand a cazut Ceausescu, si ma numar intre cei care au rupt atunci gratiile, ca n-o sa mai intalnesc oameni care ruginesc in scaune. M-am inselat. Iata-i, eterni ca Impuscatul, uneori mai abili si mai insetati de putere ca el, sterpi la capitolul iubire de tara – ha, ha, ha, ce mai e si asta, ca n-am auzit! – pungasi in imobilism, stationand activ sus, in timp ce lumea de jos se uita la ei, isi da branci pariind pe unul sau pe altul. Sunt aceiasi. Doar gloata pare in continua schimbare si fuga, gloata se agita, e mereu derutata si pariaza gresit. Gloata e, fara sincope, trasa in piept. Gloata a crezut ca-l schimba – iata unul din personajele care ruginesc in fotolii – pe Basescu. Si l-a schimbat cu Basescu. Deschid televizorul si cand nu vorbeste el, vorbeste cineva despre el. E citat, reluat, laudat. Printr-o stranie anomalie, intr-un loc unii isi ingaduie sa spuna ca e rau si bicisnic. Ca rugineste in scaun spre paguba poporului roman. Ei spun, ei aud. Lumea, de la inceputurile ei si pana azi, pare a se numi Basescu. Copiii nu se mai pot naste daca n-ar exista acest nume, mamele n-ar putea alapta, batranii n-ar putea muri impacati. Se naste o religie in care aproape toti il uram, dar ne inchinam, printr-un automatism inexplicabil, moastelor lui pitite scheletic intr-o faptura care latra si ne biruie.
Scena personajelor care ruginesc nu e doar aici. Lumea, intinsa si mare, agatata in indeletniciri zilnice cum ar fi indeletnicirea foamei, sau indeletnicirea razboiului sau indeletnicirea de a muri mai iute decat ii e dat, e plina de personaje eterne. Unii au venit de curand si deja par eterni. In Coreea de Nord e un personaj care rugineste in numele tatalui si chiar in numele bunicului lui si daca te uiti mai atent chiar el e tatal si tot el bunicul. Nici America nu-mi pare straina de rugina. Nu-i mai vad si nu-i mai stiu pe americani decat prin numele sefului lor care, chiar daca pare democrat, chiar daca pare altcum, acapareaza brandul unui popor. Europa, in copilaria mea, se chema Parthenonul de pe Acropole si Scala din Milano si Rembrandt. Acum se cheama Barroso. Cine e acest personaj? Nimeni nu stie, dar el devine zilnic Europa, se strecoara, se baga in vieti si popoare, ruginind si ingrasandu-se in scaunul lui pe care a invatat sa-l apere. Cine ne apara de personajele care au invatat sa-si conserve rugina? Cine ne apara fiindca singuri nu putem?
