La cazan

Acum toti suntem tuica. Cine sa se mai preocupe de casa lui Basescu si de scandalurile din Parlament? Da-l in casa ma-sii, zice un tuicar, sudat de un tivier de langa care n-a mai plecat de trei zile si trei nopti.

In timp ce in Bucuresti presedintele Traian Basescu balmajeste raspunsuri strepezite despre cum si-a repartizat el legal o locuinta la care n-avea dreptul (intelege asta orice gagauta), iar profesorul Iorgovan il injura in Parlament ca la usa cortului, la mine in sat se fabrica tuica. Taranii au inteles, tragand cu coada ochiului spre sticla televizorului, ca ziare nu prea citesc, grozavia ca e ultima lor lucrare la cazan. Intram in UE si UE ne interzice fabricarea tuicii in gospodarie. Cazanele de arama nu cadreaza cu exigentele. Cazanele care au scapat pitite prin fanare sau ingropate in fundul gradinii de marea confiscare a anilor ’50 sufera - in viziunea Uniunii Europene - de un fel de gripa aviara. Sunt periculoase sanitar si trebuie topite, lasand locul metalelor lustruite ale Uniunii. De aici, o graba si o precipitare. O panica vesela. Taranii intuiesc ca intr-un fel sau altul vor fenta ei si Uniunea Europeana, asa cum i-au fentat pe rusi.

Am rascumparat, prin doua licitatii succesive de la defunctul CAP, alambicul nemtesc al bunicului meu, o adevarata uzina. L-am recuperat incomplet cu subansamble furate si acum ma vad nevoit sa fac temenele altora pentru a-mi obtine rand la cazan. Cea mai cumsecade planificare e la un cazangiu din Marlogea, la 9 decembrie. Ma rog de unul Vica din Sangeru sa-mi faca rand mai iute, ca mi-a cazut pluta tocitorilor. Asta inseamna o catastrofa - otetirea borhotului si compromiterea recoltei. Omul pare sa ma inteleaga, dar inaintea mea sunt inscrisi primarul, perceptorul si popa. Trebuie sa-i lamuresc pe fiecare, cu binisorul, sa ma lase pe mine intai, ca plec la Bucuresti. Noaptea si ziua, caratoare din lemn, imbarcate in atelaje trase de boi, cara prunele fermentate spre cele cateva cazane de fabricat tuica valide. Inutil sa amintesc amanuntul ca majoritatea fabricantilor, transportatorilor, beneficiarilor si chibitilor sunt beti. Unii spun ca se imbata de la miros. Altii degusta des pentru ca tuica sa nu iasa acra, afumata, prajita. Cu o lingura mare de lemn, de la tivier (un terminal cu trei tuturoaie) degusti, plescai, inghiti sau scuipi, dupa om sau dupa toana. Unii incearca taria tuicii, varsand lingura pe capacul cazanului incins. Scapara un chibrit. Daca aburul arde cu o flacara albastruie, mai este tarie si cazanul este lasat sa mearga mai departe. Tuica mea de Sangeru nu-i prea tare - 32-33 de grade. Bunicul, cu tuica asta, invechita in butoaie de dud sau stejar, a luat in 1934 premiul intai pe tara la o intrecere pastorita de ministerul agricol de atunci. Eu m-am dedat la ardelenisme si o fierb de doua ori. Fac palinca de Sangeru. O s-o fierb, pentru ca deocamdata nu am unde. Noaptea e ger, cumplit de ger, se lasa o bruma alba, iar iarba din curte se frange sub talpa cu un trosnet mic. Oamenii fac in disperare tuica. A fost, dupa multa vreme, un an al prunelor. Satul tot miroase a tuica. Cred ca si cerul miroase a tuica. De altfel, mai multe familii din satul meu se cheama in buletin Tuica - Victor Tuica, Lucian Tuica (un fin al meu), Cerasela Tuica. Acum toti suntem tuica. Cine sa se mai preocupe de casa lui Basescu si de scandalurile din Parlament? Da-l in casa ma-sii, zice un tuicar, sudat de un tivier de langa care n-a mai plecat de trei zile si trei nopti. Curge tuica multa si tare. Am prins rand, se bucura el. Asa e. Vine UE si ne confisca tuica, ne confisca si cazanele, da cu spray peste mirosul de tuica al satului meu. Au mai facut-o si rusii in ’50, dau din maini a lehamite taranii. Cam asta au priceput ei cu UE, cu tuica si cu exigentele Occidentului. In rest, totul e tuica.