Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ani la rând fusesem încredinţat că bocancii mei, tociţi pe cleanţurile Retezatului şi Făgăraşilor, se vor acoperi cândva de colbul savanei africane. Visasem să prind pe peliculă zborul pământesc al ghepardului şi cel de pasăre al impalei ori fluviile de gnu lovite de răgetul leului, înnegrind orizontul cu siluetele lor masive, părându-mi de fiecare dată nepotrivită încadrarea lor, de zoologi, în rândul antilopelor; fiinţe care pentru mine nu puteau fi decât întruchiparea fragilităţii şi graţiei. Îmi păruse mereu că, prin dimensiunile lor, rezervele naturale ale Africii au ceva stabil şi încurajator, fiindcă pământul lor nu se măsoară în mii, ci în sute de mii ori milioane de hectare. Dar câţi nu au scris despre asta?... E drept că mulţi au făcut-o copleşiţi de mulţimea trupurilor de sălbăticiuni în care îşi sloboziseră focul carabinelor, ornându-şi apoi cărţile cu fotografii în care autorul-vânător tronează pe grămada leşurilor, fumând pipă cu aerul unei bărbăţii stupide şi calme. Aş putea pomeni nume, dar nu e cazul. Nu merită. Vremuri apuse.
De la o vreme am avut însă o temere. Aceea că, nu se ştie când, vreun inginer autohton, ridicat poate chiar din bătrânul trib al masailor, ignorant într-ale vieţii, cu gândul sincer la propăşirea naţiunii sale, va aşeza pe hârtie cifre, va face calcule - simple de altfel - şi le va arăta politicienilor cum foamea milioanelor de guri flămânde ale alegătorilor poate fi potolită cu milioanele de tone de carne ale copitatelor savanei. Cu muncă puţină şi cu investiţii minime. Iar politicienii se vor lumina, descoperind noua sursă de hrană a "celor mulţi" ca pe un merit propriu, numai bun şi pentru următorul afiş electoral. Alt inginer, probabil din opoziţie, va face alte calcule, demonstrând că nesfârşitele întinderi de pământ, călcate în neorânduială de sălbăticiuni, stau degeaba. Va desena planuri de irigaţie, va împărţi terenul şi hârtia va suporta cu uşurinţă tonele de cereale la hectar nenăscute încă.
O vreme, partidele se vor ciondăni democratic şi cei doi ingineri se vor socoti oarecum inamici. În disputele, televizate sau nu, se vor auzi mereu fascinantele cuvinte "investitor", "costuri", "rentabilitate", "popor", "naţiune", "libertate", "drepturile omului". Apoi cu toţii vor înţelege că ciolanul e gras şi vor cădea la pace. Iar "oalele sparte" le va plăti savana, cu sălbăticiunile ei, cu ierburile ei, cu fluviile ei. Le va plăti cu viaţa. Când mi l-am închipuit, scenariul stingerii savanei îmi păruse până şi mie rodul unei clipe de deznădejde, trăind involuntar cu speranţa că moartea savanei sălbatice nu-mi va fi contemporană. Pericolul creşterii demografice şi cel al democraţiei nu mi se arătau atunci într-atât de grăbite, încât să ucidă savana în doar zeci de ani, iar încălzirea globală încă nu îşi prăvălise semnele "în cascadă" asupra Terrei.
Acum îmi este limpede că speranţa mea nu întrupa decât refuzul subconştient al răului. Încălzirea globală e mai necruţătoare decât îşi închipuiau cei mai mulţi dintre noi şi civilizaţia mileniului al III-lea aduce mereu războiul în preajma sanctuarelor sălbatice ale Africii. Nu demult, în Kenya şi Ciad, postelectoral, partidele tribale îşi disputaseră puterea cu arme moderne. Şi nu departe, cicatricile interetnice ale Ruandei încă sângerează. În urma soldaţilor, purtaţi în avioane şi automobile 4x4, umblă topografi, geologi, agronomi, măcelari, petrolişti. Într-un cuvânt, "investitori".
De fiecare dată când un nou teatru de război se iscă în Africa ecuatorială, gândul îmi zboară la nişte inocenţi neglijaţi prinşi în conflict: necuvântătoarele din marile rezervaţii. E ceasul la care, alături de prosperii comercianţi de armament ai lumii, alături de "investitori", îşi freacă bucuroşi mâinile traficanţii de fildeş, de blănuri, de carne. Fiindcă inter arma, alături de muze, tac toate legile.
Citește pe Antena3.ro
