Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ion Cristoiu va lansa in curănd "Lumea văzută de un romăn rupt in fund - volumul 2". Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un fragment din acest volum.
Ion Cristoiu va lansa in curănd "Lumea văzută de un romăn rupt in fund - volumul 2". Jurnalul Naţional vă prezintă in premieră un fragment din acest volum.
Doctorii in sufletul slav au descoperit, incă de pe vremea lui Gogol, că locuitorii marelui imperiu vădesc un dispreţ profund faţă de ceea ce pentru occidentali e o avere: Timpul. Time is money! O asemenea invăţătură nu putea incolţi, desigur, decăt in ţeasta unui negustor. Preţul e capricios, schimbător ca şi omul, despre care se spune că are hachiţe. De aceea negustorul are inaintea ochilor, chiar şi cănd doarme, limbile ceasornicului, mari şi infricoşătoare, ca limbile unor monştri din filmele de groază. Dacă intărzii cu marfa in tren sau in cala vaporului, rişti s-o vinzi cu un preţ ce s-a micşorat intre timp. Time is money! trădează şi altceva, mult mai adănc decăt un calcul negustoresc: conştiinţa timpului finit pe care-l are la dispoziţie omul trăitor al unei singure vieţi. Din această conştiinţă occidentalii şi-au tras imboldul care a inălţat catedrale, a intins autostrăzi de-a lungul şi de-a latul continentelor, a aşezat in jurul Pămăntului, ca pe un inel nevăzut, sateliţii artificiali.
Citește pe Antena3.ro
Personajele marii literaturi ruse dezvăluie insă o altă conştiinţă şi, evident, o altă civilizaţie. Tipic in acest sens rămăne Oblomov al lui Goncearov. Chiar din primele pagini ale cărţii, eroul mărturiseşte un dispreţ axiomatic faţă de trecerea timpului. Pentru el, timpul n-are nici o valoare. Poate fi risipit cu dărnicie. De aceea, Oblomov nu se grăbeşte. Are in faţă, dacă ar fi să-l credem, infinitul. Acestei indiferenţe faţă de timp au incercat să-i pună capăt toţi despoţii ruşi: de la Petru cel Mare pănă la Stalin. Fiecare şi-a dat seama că modernizarea Rusiei e imposibilă fără o racordare la turbata goană occidentală pentru a duce la capăt un lucru căt mai repede. Comunismul a lăsat să se desfăşoare in voie şi cu alintări, ca o divă pe canapea, această nepăsare slavă faţă de lucrul timpului.
Credeam că, o dată cu instaurarea capitalismului, atitudinea ruşilor faţă de timp se va schimba. Nu mă aşteptam la cursa contracronometru din Occident, unde omul aleargă toată ziua, pentru ca seara să cadă ca trăsnit in pat sau in fotoliul din faţa televizorului. O schimbare faţă de anii socialismului real insă mă pregăteam să descopăr. Vizitele de după 1989 mi-au arătat că, in materie de grabă, sufletul rusesc a rămas neschimbat. De la hotel pănă la inaltele instanţe federale, te izbeşte aceeaşi indiferenţă metafizică faţă de faptul că timpul trece.
AVENTURI LA HOTEL. In 1996, noi, jurnaliştii, am fost cazaţi la un hotel mediu: Akademiceskaya. La o primă vedere, diferea de hotelurile intălnite, pe vremuri, in măreaţa URSS. In hol vegheau bodyguarzi cu staţii de emisie-recepţie, gata să pună laba şi să zvărle afară pe cel care nu avea cartoşka. De pe măsuţele din lobby puteai lua Coca-Cola pe gratis. N-a fost nevoie de prea multă pătrundere ca să dibui insă că prea multe lucruri n-a schimbat capitalismul ideal in ţara socialismului real. Ca şi altădată, a fost o adevărată aventură să nimerim intrarea. Hotelul se măndrea cu nu mai puţin de cinci uşi. Doar pe una se putea intra insă fără s-o spargi. Din nefericire, toate beneficiau de clanţe. Lipsea insă binecunoscutul anunţ: Intrarea pe uşa de alături. Pănă am dat peste cea indrituită, am apăsat pe clanţă şi am impins cu umărul la toate celelalte patru. Recepţia e dotată cu instalaţii computerizate. Un televizor uriaş străfulgeră ritmic reclame la produse occidentale: pauze publicitare intr-o emisiune tipic americană. Recepţionera rămăne insă eterna femeie slavă. Cu părul prins intr-o broboadă de mujică, ea poartă in gesturi şi trăsături credinţa de nestrămutat in nesfărşirea timpului. Vreo jumătate de oră ne trebuie ca să completăm tot felul de formulare. Cănd, in fine, primim cartoşka, suntem preveniţi că mult-răvnita cheie nu se dă la recepţie. O vom lua de la tradiţionala femeie de serviciu de la fiecare etaj. Potrivit cartonaşului (cartoşka e un cartonaş!), camera mea se află la etajul 9. Urc in lift, tărănd după mine bagajele. Deşi ajunsă in capitalismul feroce, Moscova nu a descoperit incă băiatul plătit să-ţi ia valiza şi să ţi-o aducă in cameră. La etajul 9, o adevărată tevatură ca să ies din lift. Cu o mănă trebuie să ţin uşa, care vrea neapărat să-mi ardă una, şi cu cealaltă, valiza, deja scoasă afară, pe coridor. Umblu pănă-mi vine rău să găsesc binecunoscutul oficiu. Un afiş işi face milă de mine şi-mi spune că, in cazul etajului 9, cheile se găsesc la etajul 10. O iau din nou cu liftul şi cu bagajul. Slavă Domnului! Intr-adevăr, oficiul etajului 9 e la etajul 10.
Concretizat intr-o injghebare de placaj, interzisă străinilor de un anunţ pe care reuşesc să-l buchisesc, dat fiind că am făcut ceva rusă la şcoală. Mişc mănerul de alamă, ciupit de pete ruginii. Aş impinge cu umărul, dar mi-e frică să nu cad cu tot cu şandrama in stradă. Atăt de şubredă pare intreaga clădire. Undeva, pe culoarul acoperit de un covor ros şi prăfuit, ars pe alocuri de ţigările aruncate, băzăie harnic un aspirator. Tărănd valiza, pornesc intr-o lungă rătăcire prin camerele cu uşile larg deschise, arătăndu-şi dedesubturile fără nici o pudoare. Departe de tot, la capătul culoarului, dau de locul băzăitului. Camerista, in variantă rusească - galoşi, căciulă cu clape, de erou al Armatei Roşii, invingător la Stalingrad - , curăţă o mochetă. Cu atăta indărjire, de crezi că şi-a propus s-o subţieze pănă face din ea un voal. Amestecănd rusa, engleza şi franceza, mă interesez de responsabila cu cheile. Responsabila e chiar ea. Imi cere cartoşka. O ia şi o intoarce pe ambele feţe. Nu pare prea convinsă că n-am falsificat-o. Nu fără părere de rău (n-are incotro, trebuie să mă servească), vără măna in buzunar, pănă la cot, ca şi cănd ar fi căutat intr-un butoi cu varză, şi imi intinde o cheie uriaşă. Şi să doreşti tot n-ai putea s-o iei cu tine in oraş. Ţi-ar trebui o camionetă ca s-o cari.
PREŢ DE AZI, CAMERa DE IERI. Costul camerei e de Rusie de azi: 100 de dolari pe noapte. Conţinutul camerei e insă de Rusie de pe vremea Ohranei. Pereţii dau in floare de atăta coşcoveală. O umbră de pe tavan mă avertizează că deasupra cineva a lăsat robinetul deschis. Baia e un soi de grotă tubulară, ermetică şi friguroasă. Robineţii funcţionează după principiul ruletei ruseşti. Cel cu bulină albastră, cunoscut in toată lumea ca furnizor de apă rece, dă drumul unei salve de apă fiartă. Celălalt, pe care-l presupun, in ciuda etichetei roşii, a fi destinat apei reci, se mulţumeşte să fornăie şi să se opintească intr-un gălgăit straniu. Mi-e clar. Tragerea apei din ţevile subpămăntene are nevoie de efortul intregii economii ruse. Astfel că mă pun pe aşteptat. Din străfunduri vine un horcăit, ca şi cum acolo şi-ar da duhul, fără asistenţa medicală de rigoare, un condamnat la temniţă pe viaţă. Trec minute bune. Nu disper. Mor de curiozitate să văd ce o să se intămple. Dau să plec, incredinţat că apa nu va mai veni in veci. In acea clipă are loc o explozie lichidă, care mă stropeşte din cap pănă in picioare. După care, din gura ruginită, prinde a curge incet, cu prudenţă, ca şi cum ar fi gata s-o şteargă inapoi, un firicel de lichid gălbui. In loc să crească insă, cum m-aş fi aşteptat, aţa de apă se rupe brusc. Sunt sigur că pentru totdeauna. Nici o pagubă. Hotărăsem deja că nu voi face duş. Nu de alta, dar n-aş fi avut cu ce să mă şterg. Drept prosop, pe marginea căzii, spănzură o bucată de pănză aspră, dubios colorată, nu mai mare decăt o batistă.
