Labele poc!

In fiecare zi catre ora pranzului, cand locatarii bat cuie-n pereti sau canta la pian fara sa se scandalizeze vecinii si sa reclame galagia la administratorul blocului, chimistul pensionar Dumitru Homoraciu iese in balcon, deschide ferestrele si, mai bine de un ceas, aplauda plin de ravna.

Din felul in care o face, oamenii ar putea sa creada ca aplauda dupa o partitura. In primul sfert de ora aplauze prelungite, ca la congresele de odinioara ale PCR, pe urma serii de aplauze fierbinti si de aplauze ritmice, ca sa incheie cu ceea ce toata lumea din cartier numeste "sedinta nebunului" si "La belle epoque", cu lozinci insotite de aplauze. De fapt, pensionarul Homoraciu, nascut in anul 1932, la Homoraciu din Deal, intr-o familie de tarani alcoolici si prolifici, dar cinstiti, care afara de o origine sociala sanatoasa n-aveau ce sa le dea celor 11 copii ai lor, chiar asta si face: se antreneaza.

Dumitru Homoraciu era dus sa aplaude la cuvantari si adunari festive impreuna cu mai multi colegi de la ICECHIM. Spre deosebire insa de alti chimisti, scosi din productie ca sa umple scaunele goale de la congrese, cu cateva minute inainte de intrarea in sala a tovarasului Ceausescu, Homoraciu era plasat ba intre primii secretari, ba intre ambasadori. Si nu pentru talentul sau natural la aplaudat, fiindca o pereche de palme destoinice se mai gaseau, ci pentru fata lui. Daca era asezat pe un scaun gol intre activistii din Zalau, puteai sa juri ca Dumitru Homoraciu, desi era nascut, cum am mai spus, in Moldova, la Homoraciu din Deal, parea un zalauan tipic. Nici un antropolog n-ar fi stiut sa spuna care erau trasaturile unui zalauan tipic, dar daca se uita la numitul Homoraciu, cum se ridica el ca la comanda, laolalta cu activistii din Zalau si aplauda ca si cand citea partitura pe portativ, avea brusc revelatia acestora. Privirea hotarata, falcile ca betonul, un zambet fericit intins pe tot chipul. Mai putin pe falci, desigur, deoarece pana si celui mai inzestrat activist din Ardeal i-ar fi venit greu sa-si exprime extazul cu muschii mandibulei stand sa plesneasca.

Daca era asezat intre tarani colectivisti, Homoraciu era cel mai taran dintre toti. Mai ales ca majoritatea imbracatilor in straie populare nici nu erau tarani. Al dracului talent la Homoraciu asta! Intre academicieni, era singurul salutat cu plecaciuni de activisti, deoarece, in comparatie cu el, academicienii veritabili pareau activisti. Exista insa intotdeauna o diferenta: la aplaudat. Fie ca era trimis laolalta cu strungarii de la "23 August", fie pe un loc neocupat in sectorul muzicienilor, Homoraciu se remarca prin intuitie. Nu numai ca nu astepta sa se auda aplauzele din difuzoare ca sa se ridice in picioare, o data cu toti participantii la congrese, dar dupa felul cum incepea el sa aplaude se luau toti. Si-si plezneau labele cand prelungit, cand scurt si simtit, cand ritmat, cu acompaniament la strigaturi mobilizatoare si ovatii.

Din cand in cand, Dumitru Homoraciu se duce la poarta televiziunii si asteapta sa fie selectat pentru grupurile de aplaudatori de la show-uri. E refuzat mereu, iar explicatia e simpla: nu are o fata de om necajit, care aplauda pentru un ban. Are mai multe fete si toate din alte vremuri.