Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Liberalii români pregătesc un set de măsuri menit să preîntîmpine creşterea preţurilor la anumite produse. Controlul preţurilor are un nume simplu şi de tristă amintire: mercurial.
Liberalii români pregătesc un set de măsuri menit să preîntîmpine creşterea preţurilor la anumite produse. Controlul preţurilor are un nume simplu şi de tristă amintire: mercurial.
Premierul Tăriceanu a cerut miniştrilor Agriculturii şi Finanţelor să iniţieze o anchetă pentru a stabili “substratul” anunţului Rompan de scumpire a pîinii, măsură pe care o consideră nejustificată, şi a solicitat Consiliului Concurenţei să vadă “dacă nu există o politică de tip cartel”. Asemenea intervenţii ale politicienilor asupra pieţelor româneşti nu sunt chiar noutăţi. În anul electoral 2004, social-democraţii se luptau cu mafia din pieţele agroalimentare prin intermediul radioului – care le comunica atît cumpărătorilor, cît şi vînzătorilor care sunt preţurile juste. Asta după ce, în decembrie 2001, premierul Năstase avusese o idee şi mai năstruşnică, un Inspectorat de Control al Preţurilor.
Dar aici discutăm despre un cabinet liberal, pe care nu-l putem amesteca cu iniţiativele socialiste. Un guvern condus de liderul Partidului Naţional Liberal, care, după ce a cerut Agriculturii, Finanţelor şi Concurenţei să verifice preţul la pîine, a adăugat că Executivul pregăteşte un set de măsuri menit să preîntîmpine creşterea preţurilor la anumite produse, fără a preciza însă despre ce anume este vorba.
Nu-i nici o problemă. Dacă liberalii de la noi nu ne spun, aflăm de la cei ucraineni, care au iniţiat deja un plan pentru a împiedica “creşterile nejustificate de preţuri, în cazul produselor alimentare de larg consum”. Vorba aia, liberalii de la noi şi cei de peste Nistru au făcut parte din coaliţii la fel de portocalii, au învins fiecare socialişti cu iz criptocomunist, speranţele alegătorilor de deschidere a economiei spre piaţă au fost la fel de mari. Aşa că Guvernul Timoşenko a decis să limiteze adaosul comercial la 15% pentru carne, lapte, pîine şi ulei şi să restrîngă la 12% peste nivelul costurilor profitul companiilor de morărit şi panificaţie. Se pregăteşte Cabinetul Tăriceanu...
Acum, după ce am restabilit legăturile dintre cele două grupări liberale de inspiraţie portocalie, după ce am observat că România se apropie mai mult de spaţiul ex-sovietic decît de ţările Uniunii Europene, e bine să vedem în ce situaţii ajung politicienii să controleze preţurile. Florin Aftalion – probabil cel mai titrat economist de origine română al momentului – spunea într-un interviu acordat revistei Săptămâna Financiară că “politicienii cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescînd cantitatea de bani, ceea ce duce la inflaţie”, iar apoi, cînd lucrurile merg prost pentru ei, “nu vor vedea consecinţele nefaste ale politicilor lor, ci vor încerca să controleze preţurile”. Asta cu riscurile de rigoare: “controlul preţurilor duce inevitabil la alte consecinţe nefaste – penurie, foamete etc.”.
Anul 2007 a fost atît pentru români, cît şi pentru ucraineni unul extrem de “darnic”. Creşterea veniturilor peste productivitate cu bani făcuţi cadou de politicieni a dus inflaţia la 6,6% în România şi la 16,6% în Ucraina. În 2008, în loc să-şi dea seama că de fapt nu mărfurile au devenit mai scumpe, ci banii sînt prea mulţi (şi, deci, prea ieftini), guvernele arată cu degetul către producătorii de pîine, ulei sau lapte care şi-au maximizat profiturile pe o piaţă care le-a permis. Adică, fără să accepte consecinţele nefaste ale politicilor lor, trec la a doua parte a postulatului lui Aftalion: controlul preţurilor. Este exact cum zicea şi Ludwig von Mises: “Guvernul numeşte inflaţie inevitabilul efect al acesteia, anume creşterea preţurilor, trecînd sub tăcere faptul că această creştere se datorează chiar sporirii artificiale a cantităţii de bani aflaţi în circulaţie”.
Citește pe Antena3.ro
Dacă liberalii portocalii n-au înţeles, le mai explicăm o dată. Statul n-are cum să gestioneze productivitatea (ca bază de indexare a veniturilor), el poate doar să restricţioneze consumul – ceea ce nu îmbogăţeşte pe nimeni. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele libere. Ele sînt – aşa cum observa laureatul Premiului Fisher, Johan Norberg – singura şansă de îmbogăţire a celor săraci, lipsiţi de putere şi relaţii. Şi din moment ce o ţară cu resursele şi populaţia Ucrainei are un PIB mai firav decît al României, iar România unul mai mic decît al Cehiei, înseamnă că în locul pieţelor care să creeze bogăţie s-a interpus bugetul care redistribuie sărăcia. Acesta este motivul pentru care peste o treime din veniturile românilor şi mai mult de jumătate din banii ucrainenilor se duc pe mîncare – dublu, respectiv triplu faţă de cehi. Iar încercarea de a administra efectul – preţul alimentelor –, fără a umbla la cauză – imixtiunea politicului asupra pieţelor –, este ca întotdeauna sortită eşecului: în locul unor preţuri mari vor apărea nişte rafturi goale.
