Vorbim despre ”calitatea vieții” și, poate, în clipa în care spunem ”calitate” o evaluăm în relație cu lucrurile și cu banii. Dacă lucrurile din jurul nostru sunt frumoase, curate și ne oferă confort, dacă ne permitem o excursie extravagantă sau o călătorie specială, se poate să credem că asta înseamnă să trăim o viață de calitate. Dacă avem prestigiu și societatea ne recunoaște valoarea sau oamenii din jurul nostru ne prețuiesc se poate să percepem că trăim o viață de calitate. Într-un anume fel, totul, absolut totul din jurul nostru, și lucrurile, și banii, și oamenii, și societatea, și nivelul de educație se pot constitui în aspecte ale calității vieții. Numai că prezența sau absența unora dintre aceste aspecte sunt relevante doar în percepția ”trăitorului”, ceea ce face ca esența calității să țină de subiectivitatea umană, de percepția subiectivă și de importanța pe care o dăm noi oricărui lucru și oricărei situații de viață. Ceea ce ne face fericiți sau nefericiți e alegerea noastră de a percepe și emoția ce se naște în noi în relația cu orice. Calitatea vieții e mai degrabă expresia percepției subiective, ceea ce face ca obiectele exterioare nouă să fie importante în măsura în cale le prețuim, le valorizăm și putem să trăim emoția bucuriei, starea bine și de împlinire în noi înșine. Din pricina asta, bogăția nu-i o expresie a fericirii, cum nici sărăcia nu-i o expresie a nefericirii; intrepretarea lăuntrică a bogatului sau a săracului devine cheia unei vieți de calitate, căci intrepretarea crează emoția, iar emoția pozitivă este esența ”vieții de calitate”!
O viață de calitate e o viață liberă de emoție negativă. O minte liberă de negativitate, un suflet deschis să iubească, să înțeleagă și să accepte toate manifestările vieții ca fiind expresii ale existenței firești înseamnă ...calitate a trăirii, calitate a experienței și, poate, mantuire. Eliberarea de emoție negativă e mult pentru un om, hărțuit în această lume de tot soiul de ”lupi” exteriori lui, care par să-i ofere chiar și în trafic, pe stradă, în relațiile de dragoste sau de prietenie motive de renunțare la ...fericirea sa interioară. Calitatea vieții se degradează în interior, în noi înșine, unde alegem mereu și mereu între fericire și absența ei, între lumina din noi și întuneric, între iubire și ură, între agresivitate și pace. Emoția negativă e astăzi acceptată ca făcand parte din starea de normalitate a vieții, deși calitatea nu poate exista în afara frumuseții, a bucuriei, a iubirii și a binelui lăuntric. Ni se pare normală gelozia, ba chiar punem semn egal între ea și dragoste; ni se pare normală mandria și la fel de firești orgoliul, frica, furia, invidia, ura, controlul și posesivitatea. Pentru a ne justifica aceste trăiri arătăm cu degetul către lumea înconjurătoare, vinovată – desigur – pentru că noi simțim acele emoții toxice. Mintea ne repetă obsesiv că ”avem dreptate”; iată, partenerul de viață ne înșeală și din pricina lui suntem agresivi, geloși, tulburați, din pricina lui nu cunoaștem fericirea și binele interior. Din cauza ”dușmanului”, care face cutare și cutare lucru, uram, suntem îndreptățiți să ținem în noi ura, avem dreptate și ne justificăm, adesea corect, dar și mai des irațional și în afara oricărei dovezi, agresivitatea, răutatea și toată toxicitatea emoțională. ”Dreptatea” în numele căreia ne poluăm cu emoție negativă, autosabotandu-ne calitatea vieții, e motivația amară a propriei noastre amărăciuni emoționale, e cauza renunțării noastre la fericirea interioară. Costul acestei alegeri este greu și devastator pentru ființa umană, este alegerea de a trăi în suferință și a perpetua iluzia că emoția anormală e ...normală, că omul este condamnat la suferință și că lumea înconjurătoare nu poate fi iubită sau măcar acceptată așa cum este. Emoția negativă ce se naște în noi e cauza alterării calității vieții și de aceea, tot ce avem de făcut pentru noi înșine, pentru lumea în care trăim, pentru oamenii pe care-i iubim este să înțelegem cat mai curand posibil că ura, mania, frica, resentimentul sau invidia sunt trăirile noastre anormale, fie ele și îndreptățite. Să acceptăm că putem să ne vindecăm de emoțiile noastre distructive, înțelegand că pacientul suntem chiar noi, că noi știm exact ce anume simțim și putem alege să simțim emoții ”de calitate”!