Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Finalul lunii martie aduce cu sine termenul-limită al depunerii dosarelor de licenţiere pentru echipele din Liga 1. Nu ştiu cât de greu o fi campionatul pentru obositele din liga lui Mitică. Ştiu însă că examenul licenţierii, în condiţiile actuale, depăşeşte în dificultate competiţia sportivă. Nici în trecut nu a fost el mai uşor şi nu sunt multe cluburile care au trecut clasa cu temele făcute ca lumea. Nu s-au înregistrat însă repetenţi, cu excepţia Sportului Studenţesc, deoarece a funcţionat o oarece îngăduinţă a comisiei faţă de cluburile care s-au scos prin făcături conţopistice.
Înfiinţarea unor noi societăţi care preluau activitatea fotbalistică şi rostogolirea datoriilor către nişte leşuri comerciale a reprezentat una dintre şmecheriile care a avut ca scop escamotarea datoriilor. Un alt subterfugiu al repetenţilor financiari a fost contestarea prin fel de fel de instanţe a unor datorii, altfel incontestabile, ştiut fiind faptul că litigiile nesoluţionate definitiv nu constituie criteriu de respingere a dosarului de licenţiere. Apoi, conjunctural, la vreme de criză, a mai funcţionat şi o ordonanţă guvernamentală prin care erau graţiate temporar datoriile societăţile comerciale (inclusiv cluburi de fotbal) care înregistrau datorii la bugetul de stat.
Forţarea legii şi a regulamentelor în tentativa obţinerii frauduloase a licenţei a depăşit limita complicităţilor discrete. Astfel se explică faptul că UEFA, în cunoştinţă de cauză, strânge şurubul prin introducerea unor criterii de licenţiere, criterii menite să subţieze frauda. Una dintre interdicţiile dure, mult discutată la noi în ultima vreme, se referă la cluburile care rostogolesc datoriile, se referă la cluburile care s-au botezat şi s-au rebotezat ori de câte ori a fost necesar pentru a se debarasa de identitatea de datornic. Interdicţia, în citire superficială părea absurdă. Mulţi s-au grăbit să considere că orice club care modifică ceva în denumirea sa nu mai are dreptul de a fi licenţiat în divizia în care activa de drept decât după trei ani. Nici vorbă despre aşa ceva. Schimbarea denumirii devine sancţionabilă doar pentru cluburile (societăţi comerciale) care-şi schimbă titulatura în scop veros. Iar distincţia între demersul nevinovat şi cel vinovat cade în sarcina comisiilor de licenţiere. Sarcină dificilă, sarcină care responsabilizează o dată în plus aceste comisii. Dar nu numai. Federaţia are obligaţia să urmărească însă cu mare atenţie întregul proces al licenţierii. Fiindcă s-a ajuns la un prag-limită. S-a ajuns în situaţia în care fotbalul a devenit banală afacere de teşcherea pentru nişte netrebnici care n-au nici o legătură cu performanţa sportivă.
Funcţionăreala procesului de licenţiere nu are în sine capacitatea de a-mi stârni vreo curiozitate. Efectele licenţierilor pe sub mână sunt cele care îngrijorează, cele care se repercutează direct asupra calităţii fotbalului. Astfel, abordarea temei mi-a fost sugerată strict de urmărirea ultimelor meciuri din campionat. Discursurile unor conducători şi alcătuirea ciudată a unor formaţii lasă să transpară şantajul la care sunt supuşi uneori fotbaliştii pentru a nu-şi cere drepturile sau pentru a se subordona necondiţionat pretenţiilor patronale. Şi atunci nu trebuie să ne mai întrebăm de ce ne tot ducem la vale. Răspunsul e clar. Nu poţi pretinde galopul unor fotbalişti care trăiesc din promisiuni deşarte. Nu poţi face performanţă cu nişte fotbalişti umiliţi de conducători protejaţi de fel de fel de cârdăşii penale. Or, printr-un exigent proces de licenţiere, fotbalul se mai poate descotorosi de astfel de impostori. Oricum, numărul echipelor din prima ligă este prea mare în raport cu forţa de susţinere a fotbalului nostru.
