Logica preşului

Orice ar spune tălpile care îl calcă, are și preșul logica lui. Ca orice bucată de material sau ca orice nebănuită compoziție de materiale dure care stă în pragul ușii, așteptând butucănoasa, dar tandra călcare în picioare. Mai ales iarna, când mai toți bocancii vin încărcați de darurile municipalității: apă aproape neagră, bucăți de zăpadă uitate pe trotuar, bucurii de la animalele de companie –publice sau private– care ies la plimbare cu sau fără stăpâni, un rest de mâncărică aruncat pe fugă pe geamul mașinii, la o intersecție sărăcăcioasă de străzi lăturalnice sau cine știe ce altă decorațiune cu specific de decembrie, ianuarie, februarie. Nici toamna nu ne e rușine cu preșul. I se potrivește bine, indiferent de cromatică sau de textură, rămășița de frunză arămie, lipită elegant, cu tact și cu multă voie bună, de tocurile pretențioase pe care doamnele le poartă cu multă plăcere, chiar și atunci când furtunile ar cere niște cizme de grădinar. De vară și de primăvară nu mai povestim acum. Știe preșul ce are de făcut și în aceste perioade. Chiar dacă rolul său, aparent, scade sub nivelul mării. Orice ar spune mâinile care nu-l curăță niciodată, are și preșul logica lui. Vede tot și aude tot. Deși îl disprețuiesc toate perechile de pantofi italienești care îi turtesc zimții. Deși îl ia pe sub picior toată floarea pantofilor sport, made in China, care se visează pe gazon de fiecare dată când îl mângâie cu șiretul. E mut, asta e clar, dar, la nevoie, cu puțin spray polițienesc pe tâmple, poate spune aproape toată povestea. Numai clanțele au o putere mai mare. Ele rețin și amprentele. Ca în politică. Câte știu angajații cărora mai marii nici nu le dau bună ziua ar fi mai bine să nu aflăm niciodată. Pentru binele stomacului nostru și pentru liniștea păcălită a încheieturilor, care oricum zvâcnesc fără control, de fiecare dată când mai iese un nene de la un palat să explice sau mai bine spus să dezvăluie adevărul despre țară și despre noi, supușii.

Orice ar spune podeaua care îl găzduiește, are și preșul logica lui. Știe dumnealui ceva, dacă suportă umilințe. Dacă lasă capul jos și nu iese la război, de fiecare dată când îi este lezat nivelul intelectual. Dacă adoarme odată cu stăpânii și nu iese la raport aproape niciodată. Dacă suportă cu stoicism fiecare chip schimonosit care i se așterne în brațe și se preface neutru. Până la proba contrarie. Până când, din obligație civilă, ar trebui să se revolte. Măcar un pic, cât să-și scuture blănița. Măcar mult, cât să nu se facă de rușine de tot, la socoteala finală.

Logica preșului seamănă cu logica podiumului. Și cu alte sute de tratate de logică prăfuite prin academii. Diferențele sunt de nuanță. Sau de context.  Așadar: atenție la preșuri. Nu mai sunt de multă vreme așa cum par. Se schimbă și ele, în funcție de vântul de afară. Sau de adierile din casă. Sau de curentul care vine de sub prag...