Lumea e ca o măslină

În "Caiete"-le lui Camus, se găsesc multe fraze de ţinut minte despre sărăcie. Scriitorul conchide că "Un anumit număr de ani trăiţi în sărăcie sunt de ajuns pentru a construi o sensibilitate". De unde şi "nostalgia unei sărăcii pierdute". Observaţia e valabilă mai ales pentru cei care au o dotare genetică pentru cugetare. Unii trăiesc pur şi simplu în sărăcie, fără să realizeze dimensiunea şi definiţia stărilor prin care trec. Câţiva însă conştientizează situaţia şi au tot timpul simţurile treze. În Algeria, unde şi-a gândit şi scris mare parte din operă, Camus a cunoscut aproape toate înfăţişările sărăciei, inclusiv pe aceea a unei lucidităţi creative.

Ca să poţi cugeta, cu un câştig spiritual semnificativ, trebuie să compari. Eu, spre exemplu, deşi am copilărit într-un cartier sărac şi familia a fost împovărată de grija fiecărei zile, nu doar a zilei de mâine, nu am plecat în viaţă cu o conştiinţă de sărac. Neavând cu se să compar, nici mâncarea, nici cheltuielile şi lipsurile casei, tot ce primeam era bun, la tot ce nu aveam, nu jinduiam. Cum să doreşti ceva ce nu cunoşti? O mâncare mai bună era sărbătorită ca o victorie în sine, nu prin raportare la mesele zilnice fără identitate, de umplut burta şi atât. Ca să ai "nostalgia unei sărăcii pierdute" e nevoie de o fire pozitivă. Gândirea pozitivă e de fapt o componentă a nostalgiilor. Negativiştii nu recunosc nimic demn de a fi evocat cu tandreţe din trecut. Când insişti cu amintirile asupra anilor plini de lipsuri ai copilăriei, descoperi şi câteva situaţii cu jeluiri, reproşuri şi frică de viitor pe care le uitaseşi. Mintea mea a secretat un gen de antidot. Le pot rememora, fără să-mi stârnească nevoi, de revanşă. Unii caută toată viaţa să răzbune nişte tristeţi de copil şi mor nerăzbunaţi, lipsiţi de mântuirile nostalgiei.

Camus vorbeşte despre "un anumit număr de ani". Cred că aici e cheia nostalgiei, la durata sărăciei. N-are sens să ne întrebăm "Câţi ani?", fiindcă nimeni nu a stat să-i numere. Perioadele se suprapun parţial şi e la fel de folositor de cercetat şi aceste suprapuneri, zonele confuze. În autobiografiile unor personalităţi, sunt nominalizate clipele de iluminare, când se întâmplă schimbările de etapă. Viaţa poate fi considerată şi o scară cu trepte inegale. Nostalgia unei sărăcii pierdute nu priveşte suferinţele perioadei, ci fermenţii minţii de atunci. Treptele, în anii mei de formare, au fost marcate de penibil, dar un penibil care, cu trecerea anilor, s-a dovedit mai productiv în planul profesiei, decât clipele de răsfăţ.

Aveam zece ani, când un neam venit în vizită, în loc să-mi dea o bomboană, cum era obiceiul în cartier, mi-a dat o măslină. Nu ştiam ce-i aia, era să-mi rup un dinte în sâmbure, mi s-a părut amară, cu un gust de neînţeles faţă de educaţia modestă a gustului primită până la acea dată. Iar când acel unchi sau văr de-al tatei, nu-mi mai amintesc ce grad de rudenie avea, mi-a zis "când ai să creşti, o să vezi şi tu la ce sunt bune măslinele!", am rămas mut. Momentul însă mi-a deschis calea către conceptele de  varietate, cuprins, nesfârşire. Când ajung în pieţe, în străinătate, iar de o vreme şi la noi, caut întâi tarabele negustorilor de măsline. Cu nădejdea că voi da şi peste soiul acela care mi-a pus atâtea probleme când eram mic. Sunt sute de tipuri de măsline şi încă descopăr altele. Dar nici unul nu mă duce la gustul înapoi, la clipa când s-au născut cele trei drumuri esenţiale spre conceptele: varietate, cuprins, nesfârşire.

Încă mai caut, cu nostalgia timpului când totul era atât de simplu, când nici nu bănuiam ce vastă şi  bogată în urmări e lumea acelui fruct, la fel de ieftin ca o bomboană de copil sărac.