M-au prins în flagrant delict: sunt profesor

Mi-asum ruşinea cu care m-au prins. S-au ţinut de mine şi m-au dovedit. Cum îşi urmăreau bunicii nepoţii să nu-i atingă viciul, fumatul sau onania, aşa m-au surprins gardienii epocii asupra faptului. Un fapt penibil, recunosc. Un amănunt care mă dezonorează. O demascare ce mă arată opiniei publice aşa cum sunt. M-am ferit eu ce m-am ferit, am păcălit pe naivi, dar acum mi s-a înfundat. Am fost prins în flagrant delict de profesorat. Da, sunt profesor universitar doctor. Legal. O arată actele Ministerului de resort. M-am lăcomit şi am trecut cu bine toate exa­menele la care mă obliga legea. Acum suport consecinţele.

La nişte televiziuni de nişă, în nişte ziare intransigente, am fost arătat cu degetul: uitaţi-vă la acesta, e profesor universitar. Eu ce era să mai zic? Am plecat ochii şi mi-am înghiţit lacrimile. Nu mai puteam să neg. M-au dat de gol sticleţii presei şi echi­pierii vigilenţi ai doamnei ministru. Cine o mai face ca mine ca mine să păţească.
Mi-a spus mie, când eram copil, un pândar de la mine din sat, nici nu mai ştiu cum îl chema, mi-a spus cinstit: "Băi Adriane, las-o dracu' de carte, tu ştii cât câştig eu ca pândar? Ce pot să câştige nişte învăţători sau nişte profesori faţă de mine, care umblu eu ce umblu pe tarlale, dar am pătulul plin?". Nu l-am ascultat. Mi-au plăcut himerele. Au rămas câmpurile şi viile nepăzite, că ne bulucisem toţi la şcoli, să devenim domni, să ne înţelepţim. Aiurea! Ce-a ieşit din chestia asta?

Vine câte un ăla micu' şi nodurosu' şi ne-arată cu degetul care pe unde suntem după otrăvurile astea pe care le-am înghiţit prin şcoli, că avem salarii bune. Că şi asta e o discuţie. Că ne-am făcut profesori pe la diverse universităţi, ca să câştigăm bani. Faptul e cu atât mai regretabil, cu cât noi construim astăzi o societate a romantismului şi muncii platonice, o societate în care toate forţele sănătoase ale continentului luptă din greu împotriva profitului, vechimii şi sporurilor la salarii. Cei care ne acuză au autoritatea să ne acuze, ei lucrează pe gratis.

Bine era să-mi fi dat seama de toate acestea înainte de a comite păcatul de a deveni profesor. Dacă muream prost, probabil muream şi fericit. N-am avut încredere în fenomenele meteorologice, am citit şi am scris cărţi, m-am amestecat în tot felul de treburi ale celorlalţi, m-am băgat până în gât în anecdotica no­roioasă a veacului trecut. Am sărit să scot oameni din puşcărie.

M-am bătut pentru valori. Am mers cu catedra ambulantă de română prin ţară, să-i îndepărtez pe tineri de animalitate şi de tentaţiile uşoare.

Acum, mai de curând, ce mi-o fi venit, m-am legat de Uni­ver­sitatea Spiru Haret cu un curs de texte fundamentale şi cu ambiţia de a cuceri un titlu de profesor. De ce am fost nesăbuit, de ce n-am rămas analfabet, de ce am fost egoist, de ce nu am ştiut să pun frâu poftelor deşarte? M-au prins. O să-l caut pe pân­darul din copilăria mea, să-mi spună el ce am de făcut de-aici înainte.


Triumful tehnicii militare
Parcă vrând să ilustreze afirmaţiile pe care le-am făcut despre suporterii maghiari ai echipei Ujpest, la Budapesta, aceştia au făcut un adevărat festival de civilizaţie şi omenie: au tras în puţinii suporteri români prezenţi cu fumigene, cu artificii şi cu bucăţi de plumb. Căutătoare de valori exemplare, Organizaţia Naţiunilor Unite ar trebui să proclame ziua respectivă drept Ziua Zoologiei şi Zâzaniei.

Dar sălbaticele acţiuni de pe stadion n-au fost singulare. În noaptea de dinaintea meciului, autorităţile budapestane i-au tre­zit pe fotbaliştii români la ora 1:00 a nopţii, că se anunţase o bom­­­­bă în hotel, şi i-au ţinut patru ore treji până să descopere bom­ba. Care nu era. I-au ţinut afară. Probabil ca să se acomodeze cu aerul marelui oraş. Cu Occidentul prisositor în Budapesta. Şi ro­mânii, oamenii dracului, s-au acomodat, bătându-i pe maghiari cu 2-1.

Altă dată, extremiştii unguri ar trebui să încerce cu stricnină. Sau direct cu focuri de armă. Nişte sacrificii trebuie făcute pentru civilizarea Europei Răsăritene. Agresorii budapestani n-ar trebui să-şi piardă nădejdea: există destul var nestins pe lume. Experienţele cu români şi evrei aruncaţi în astfel de gropi cu var nestins, la Ip şi Treznea, trebuie valorificate şi continuate. Ca şi cucul care-şi cântă numele, ungurii de pe stadion nu şi-au părăsit identitatea, ci au strigat în tribună: "Ţiganii, ţiganii, ţiganii!". Însă degeaba s-au lăudat cu numele lor, românii i-au bătut. Cu mingea.


Chelul despică firul de păr în patru
Paradoxal, acest bărbat dominat de o chelie până la genunchi despică în mod măiestrit firul de păr în patru. E vorba de firul de păr din capul celorlalţi, nu al său. El ştie ce e rău şi ce e bine pe lume. El ştie cine trebuie să fie judecat şi cine trebuie să fie cocoloşit. El are înţelepciunea spărgătorului de icoane care ştie câtă nevoie de nisip are deşertul. Cu privirea lui stereo şi cu ajutorul serviciilor, el învăluie pe oricare captiv al ţării pe care o conduce şi-l evaluează profesionist. A fost spălător de vase, dar şi spărgător de vase. Când n-a putut ajunge din lipsă de timp la Pol, şi-a adus Polul în faţa lui, prin gheaţa pe care a pus-o în whisky.

Este un om dinamic, aproape cinetic, în sensul că şi-a părăsit mai toţi prietenii, cu viteză de şalupă. Femeile pe care le-a iubit sunt însă fericite în posturile în care le-a promovat el cu bărbătească dăruire. Dar cel mai mult omului acestuia îi place sculptura în firul de păr. Pe şeful principalei instituţii a democraţiei el îl trimite la o bostănărie, ca şef de tarla. Acela avusese alte păreri decât lucrătorul emerit în firul de păr. Pe altul, cu care a concurat la proba de 5 ani-marş, îl îmbie să se arunce singur în lanţuri, că fiind curat ca lacrima nu se va lipi de el rugina. 'Oţ mare, împricinatul cu fruntea înaltă! Maestru al firului de păr în care intră ca într-un lift supersonic cu vase cu tot! Şi totuşi el nu este primul rob al calviţiei care face ordine în pletele celorlalţi. Cum se poate înşela omul, zicea cândva ariciul, dându-se jos de pe perie!