Mă rog să știu... să rătăcesc calea...

Într-o viață întreagă, fiecare om ”rătăcește” calea din când în când, se pierde pe sine din când în când, o ia prin tufișuri, printre mărăcini, printre umbre, greșește, eșuează, apoi își resimte rătăcirea ca pe-o suferință teribilă. Rătăcește adolescentul uneori, rătăcește tânărul alteori, rătăcește adultul și bătrânul chiar; rătăcirea nu-i o experiență a vârstelor, cât mai degrabă e o experiență a ființei, a minții, a sufletului omenesc, e un fel în care pășim prin propriile vieți pentru a cunoaște calea cea bună. Rătăcirile noastre sunt ca un contrast pe care întuneriul îl face cu scopul unic de a ne înțelege lumina. Pașii rătăcitori nu vor mai fi repetați de vreme ce ei ne-au dus în suferință; asta-i înțelepciunea pe care ar trebui s-o culegem din greșelile noastre. Rătăcirea e o invitație subtilă și sublimă la schimbare, e un învățător grav și aspru al conștiinței în fiecare moment în care greșim, eșuăm și ne pare că viața ne oferă carafe uriașe cu otrăvuri. Eroarea erorilor noastre apare atunci când nu putem vedea în rătăcire un semn al greșelii și când nu corectăm pașii noștri, aș încât să facem acele gesturi, acele fapte și acei pași către drumul drept. Eroarea noastră e în focalizarea distructivă a minții pe suferință, e în percepția că altceva, altcineva, Dumnezeu, destinul sau oamenii din jur ne-au adus în jalnicele brațe ale durerii. Eroarea stă în percepția că nu avem altă cale decât să fim furioși în loc să fim curajoși, să lovim în loc să mângâiem, să înțelegem în loc să judecăm și să vedem, în rătăcirea noastră sau a oricărei alte ființe, fața tulburătoare a marelui învățător lăuntric, ce spune prin rătăcirea însăși că am deviat de la drumul corect.

Un cântec – rugăciune (”Rugăciune interioară” se numește) scris și cântat de un prieten drag, plecat recent la cer, printre îngerii pe care i-a iubit o viață întreagă, Erik Berglund, care mi-a și inspirat tema de azi despre rătăcire, spune; ”Să știu să rătăcesc calea, dar să-mi recuperez destinul cu demnitate/ Să nu-mi fie frică de fricile mele/ să pot face liniște în propriile neliniști/ Să fiu conștient de măreția mea/ Să fiu conștient cât de prețioasă este micimea mea”! ”Să știu să rătăcesc”, iată rugăciunea adevărată. Nu spune ”să nu mă rătăcesc”, căci asta ar însemna să crezi că este posibilă existența omenească fără rătăcire, adică fără învățătorul ce ne e hărăzit tuturor în această viață. Nu-i posibil să avem copii și să visăm că nu se vor rătăci niciodată, că vor trăi perfect și vor face numai lucruri frumoase. Nu-i posibil să credem că noi înșine vom putea evita momentele de colaps sau de suferință tulburătoare, nu-i posibil să credem că ne va iubi toată lumea, că nu ne vom lovi măcar o dată în viață de un dușman, de o sincopă majoră, de un taifun existențial, care ne poate lăsa...într-o grozavă suferință emoțională. Nu-i posibil să nu fim părăsiți, să nu părăsim, nu-i posibil să nu plîngem și să nu fim și fericiți, nu se poate să visăm o existență fără rătăcire, căci abia atunci am fi tare, tare rătăciți. În așteptarea aceasta e o aberație, e o percepție irațională, din care trebuie să ieșim pentru a vindeca în noi toată ura, toată neliniștea, neâncrederea în existență și sentimentul fatalității ei. Frica noastră fantastică de viață ar putea fi cauzată de frica de proprile experiențe și, dacă ne e frică de experiențele vieții, ne e frică să trăim, dar asta înseamnă că ne e frică să învățăm, să discernem între pașii buni și pașii greșiți. Suferința omenească e consecința rătăcirii inevitabile, prin care trecem cu toții. Rătăcirea e un instrument al conștiinței și al conștienței noastre, e o cale care ne ajută să ne corectăm mersul prin viață. Să nu te rogi să nu rătăcești, să nu crezi că oamenii din jurul tău nu vor rătăci niciodată, căci atunci vei fi tu însuți rătăcitor, nu te vei înțelege și nu vei accepta rătăcirea ta sau pe a celuilalt, și dacă nu înțelegi, stai departe de iubirea care te așteaptă pe drumul drept. Micimea umană ascunde măreția, într-adevăr. Micimea nu-i condamnabilă decât dacă ne învinuim pentru ea și nu o înțelegem ca pe un semn de circulație care ne arată drumul către măreție. Oamenii din jur(ca și noi), copiii noștri, cei iubiți, cei dragi, cu toții rătăcesc uneori; să nu-i lovim mai mult, să nu ne lovim încă o dată e o atitudine înțeleaptă, care dezvăluie că ne-am însușit corect lecția propriei rătăciri! Iar de aici până la lumina interioară...e doar un fel de liniuță nevăzută, ca aceea trasată între două respirații; ne rătăcim ca să știm pe unde-i drumul către casă, dar – mai ales – care sunt pașii corecți pe drumul către ”respirația”/viața noastră!