Magistri si discipoli

Toate, dar absolut toate dictionarele si enciclopediile de artisti, indiferent ca e vorba de pictori, de actori, de muzicieni, de decoratori sau de cineasti, precizeaza ai cui elevi au fost acestia, de la cine au invatat meserie.

Toate, dar absolut toate dictionarele si enciclopediile de artisti, indiferent ca e vorba de pictori, de actori, de muzicieni, de decoratori sau de cineasti, precizeaza ai cui elevi au fost acestia, de la cine au invatat meserie.

Ar fi trebuit sa spun: toate, dar absolut toate cartile straine. Cele in limba romana si referind exclusiv la personalitatile culturii romanesti o fac numai daca magistrii lor au fost apuseni sau glorii autohtone, ale caror nume e imprudent sa nu le pomenesti. Retineti observatia: nu e prudent sa nu le citezi.

Ce inseamna asta, nu-mi dau bine seama. Dar incerc sa-mi inchipui, tinand cont de faptul ca a fi poet eminescian, pictor grigorescian sau compozitor enescian e mai degraba o cruce grea, decat un titlu de mandrie. In toata lumea, puterea o face apartenenta la o scoala. Romanii se simt realizati cand ajung sa apartina "scolii de la Paris", dar nici nu concep ca ar apartine "scolii de la Bucuresti". Clujenii si iesenii au de multe ori determinarea sa se declare elevii scolilor de arte clujene si iesene. Scoala de la Baia Mare e mare scoala europeana, insa n-am citit in nici o biografie de pictor roman maramuresean, de dupa Simon Hollosy, in care sa se spuna ca el s-ar fi format la ideile Scolii baimarene. Singurii care pomenesc cu glas tare de profesorii lor, cu convingerea ca le datoreaza directia in arta, sunt studentii lui Ciucurencu si ai lui Corneliu Baba. In toata lumea, e o onoare sa fii matissian sau cezanian. Impresionismul e, in egala masura, scoala franceza si emanatie mondiala. Cea mai mare parte din arta romaneasca interbelica si de dupa razboi e postimpresionista. Nu-s putin artistii care-si proclama crezul postimpresionist, dar singurul petraschian, pe care l-a format se pare Petrascu, si anume Jean Cheller, e incriminat de opiniile unor galeristi si colectionari tocmai pentru empatia la metoda lui Petrascu. Ca si cum izolarea maxima si seniorala intr-o maniera ar face calitatea unui mare artist, nu darul suprem de a crea emuli. De a naste continuitati spirituale, nu insule de originalitate. De ce-om fi oare noi, romanii, atat de rezervati cu relatia magistru-discipoli, cand toata arta mare pe aceasta relatie s-a cladit? Putem vorbi cu adevarat de mari creatori, care insa n-au facut epoca si scoala?

Adinioara, pe cand lucram la revista "Viata studenteasca" si sufeream ca n-am avut in nici o scoala un magistru pentru toata viata, am plecat sa-i caut in tara. Daca auzeam c-ar fi un profesor iubit si cu discipoli la Baia Mare, ma duceam la Baia Mare si-i luam un interviu. Am cutreierat toate centrele universitare dupa interviuri cu magistrii pe care as fi putut sa-i am, nu mi-a fost dat. Astfel am intemeiat in anii ’70-’74 prima facultate particulara. Facultatea mea personala. Eram student la Filologie, in Bucuresti, insa adevaratii magistri de la care am invatat cum ar fi trebuit sa invat mi-au fost medici din Cluj, agronomi din Iasi, fizicieni din Timisoara, muzicieni din Tg. Mures, ingineri din Galati. Fiecare interviu izbutit era cursul dupa care tanjeam, macinat de temerea ca nu-mi va fi dat niciodata sa-l urmez. Mai merge, cand nu se poate altfel, si muntele la Mahomed, nu numai Mahomed la munte.