Mai tare decât dracu'!

Septuagenarul (ori octogenarul ?) Jean Pădureanu, starostele Bistriţei  fotbalistice dintotdeauna, n-a trecut degeaba prin viaţă. Dimpotrivă, a sedus-o şi a dezbrăcat-o  de toate straiele, dezmierdând-o  sau bruscând-o deopotrivă, după cum i-a venit melicul. Şi din însoţirea asta pătimaşă, uneori la limita rânduielilor convenţionale, a adunat înţelepciune berechet, cât să ne înveţe pe destui. Bunăoară, în seara când încă naţia aştepta verdictul în cauza penală ce-l cuprindea  şi pe el, bătrânul oltean strămutat  voluntar în Ardeal  a avut o răbufnire cu tâlc. Cică “Omul e mai tare decât dracu' ”. Copilandrii ăia ţiitori de microfoane şi de camere de filmat aflaţi în preajmă nici n-au băgat de seamă vorbele miezoase ale intervievatului. Prea cruzi ca să priceapă adâncimile sufletului şi prea birjăriţi de stăpânii răscrăcăraţi în birourile luxoase ca să-şi oprească oleacă răsuflarea şi să asculte altfel. Aleargă bezmetici printr-o lume duhnind de precarităţi şi se căznesc să inventeze ştiri din orice. Nişte victime nevinovate şi agresive ale corporatismului mediatic, nimic altceva. Sunt copiii noştri, ai unor părinţi inconştienţi şi grăbiţi să le îngăduie proasta creştere. Noi i-am  stricat astfel, dar ne ferim s-o recunoaştem, de ce ne-am sluţi somnul ? Amânăm  răspunsurile fundamentale, doar–doar nu va fi nevoie să le dăm cuiva. Acestor tineri, îndeosebi, pe care i-am  pervertit cu cinism şi pe care  îi silim, sub pretexte felurite, să ne care oala cu lături. Profităm de inocenţa şi credulitatea lor ca să-i ticăloşim asemenea nouă. Într-adevăr, “omul e mai tare decât dracu' ”, pe diavol nu-l văd în stare să-şi manipuleze meschin şi pervers odraslele. Din păcate, omul s-a luat la întrecere cu Sărsăilă, iar nu cu Dumnezeu, şi aşa îmi explic chipul de-o hidoşenie dezgustătoare al lumii de azi.

Inspirat de “Tata Jean”, Giovanni Becali, în acelaşi spaţiu public,  a rostit un adevăr pe care niciun  criminolog nu l-ar fi sintetizat mai bine. “Da' ce, puşcăria e vreo sperietoare, nu e tot o instituţie de reeducare, ce, e pentru animale ? Te duci acolo, te mai linişteşti  niţel  şi ieşi afară, iar dacă ţi-a  plăcut te întorci”, aşa au sunat vorbele sale doldora de sămânţă. Zicerea cu pricina l-a umanizat într-atât încât l-a făcut simpatic, într-o realitate pocită de ipocrizie  şi minciună. Când toţi se întrec să laude făţarnic actul de justiţie şi să-şi exprime încrederea  în imparţialitatea  magistraţilor, vărul lui Gigi a privit, lucid, mai departe, spre universul carceral. Şi l-a definit din prima  şi pe înţelesul tuturor, adevărurile  simple nu trebuie schingiuite ori sufocate cu perna cuvintelor îmbârligate şi complicate. În definitiv, recluziunea a fost inventată de om tocmai în întrecerea  aia cu dracu', arar cu serafimii. Cu care se şi întâlneşte păcătosul penal în celulă, iar de aici pleacă pe drumul recuperării de sine. Dacă îl  ţine de mână heruvimul, proscrisul se va regăsi  şi va reveni între  ai lui mântuit. Liniştit, pe limba impresarului devenit filozof de conjunctură. Dacă Necuratul îi va prinde de brăcinar şi-l va ademeni, destinul îi va fi pecetluit  de semnul ratării. Oamenii ăştia de fotbal, de răul cărora se bucură acum atâţia, n-au apărut  din neant. Societatea le-a încurajat  excesele din  nevoia de circ, în loc să le tempereze trufia, obrăzniciile şi mârlăniile. I-a  pierdut lipsa de măsură, slăbiciunea  de a se destrăbăla  fuduli sub “tirania banului”. Puţină decenţă, robespierrilor însetaţi de răzbunare, când era cazul să vă auzim vocea, aţi tăcut laş !

Sunt săriţi de şaptezeci de ani. Intelectuali de provincie, în contrast cu moda trăşuchiată  a prezentului fistichiu-modern. Şi-au îmbrăcat hainele  de sărbătoare, ea şi-a aşezat cochet pe cap o pălărie învechită, iar el s-a primenit cu costumul de odinioară. Se ţin de braţ şi ascultă cu ochi înlăcrimaţi schimbul  de replici  dintre apărare şi acuzare. În boxă, fiul lor, un ins şcolit şi cu o carieră deloc de lepădat, e acuzat ca şi-ar fi făcut dreptate de unul singur. Că a nesocotit autorităţile statului neprihănit şi grijuliu, chipurile. Aerul s-a încărcat  dintr-odată, e  greu respirabil. La urma urmei nu-i de mirare, se  joacă soarta unui om. Nu-mi  pot lua privirea de la tragicul cuplu, senectutea lor înfrântă mă copleşeşte. Au figurile  albite de spaimă pentru copilul rătăcit  deocamdată  şi se roagă şoptit. Uf, ce bine că nu sunt judecător, să fiu obligat să-mi înăbuş  emoţiile  şi să aplic numai legea ! Şi ce păcat  că pretoriul nu are posibilitatea să asiste din apropiere  la drama pricinuită  familiilor inculpatului din dosarul penal ! Judecătorul  însă lucrează între divinitate şi demon şi depinde numai de el căruia dintre cei doi i se alătură. Fiindcă nu e nici una, nici alta, ci un om hărăzit să  păstreze în  echilibru  cântarul dreptăţii. Un echilibru pe care mai toţi vor  să i-l strâmbe, să şi-l tragă în propriul folos. E vorba, totuşi, de libertate şi de aceea omul trebuie să fie mai tare decât dracu'. Indiferent că e magistrat sau acuzat. Omul,  nu dracul !