x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mâna de la Biroul de obiecte pierdute

0
Autor: Ion Cristoiu 12 Oct 2008 - 00:00
Mâna de la Biroul de obiecte pierdute


LA CASĂ  •  BĂTĂLIA PENTRU UN BILET DE TREN
Una din gările Marelui Oraş, sâmbătă după-amiaza. Chiar la intrare, încurcând lumea care se prăbuşeşte înăuntru, fericită c-a scăpat cu viaţă din călătoria cu autobuzul fără frâne, şade un poliţist gras, ştergându-şi sudoarea cu şapca atât de puternic că, de fiecare dată, îi trebuie câteva minute ca să-şi dea seama că se afla în gară, unde trebuie să facă ordine şi nu acasă, în bucătărie, unde trebuie să vâre lingura în farfuria de supă pusă în faţă de nevastă-sa.



LA CASĂ  •  BĂTĂLIA PENTRU UN BILET DE TREN
Una din gările Marelui Oraş, sâmbătă după-amiaza. Chiar la intrare, încurcând lumea care se prăbuşeşte înăuntru, fericită c-a scăpat cu viaţă din călătoria cu autobuzul fără frâne, şade un poliţist gras, ştergându-şi sudoarea cu şapca atât de puternic că, de fiecare dată, îi trebuie câteva minute ca să-şi dea seama că se afla în gară, unde trebuie să facă ordine şi nu acasă, în bucătărie, unde trebuie să vâre lingura în farfuria de supă pusă în faţă de nevastă-sa. Trec pe lângă el, puzderie, potenţialii călători. Toţi grăbiţi, toţi asudaţi, toţi împiedicându-se de pragul de la intrare, un dâmb din beton cu colţuri, rămas acolo de la ultima renovare. Ridicându-se de pe cimentul plin de cotoare de măr, de chiştocuri şi de cocoloaşe de hârtie, un ţăran cu pălăria dată pe ceafă se întoarce curios şi deopotrivă entuziasmat de un prag aşa de al dracului. Câţiva golani, rezemaţi de geamul deasupra căruia scrie "Nu staţionaţi. Se pedepseşte conform legii", se opresc o clipă din crănţănitul seminţelor, ca să facă mare haz, dând unui trecător posibilitatea să se strecoare prin faţa lor fără să se facă pestriţ de cojile scuipate în scârbă. Un tânăr surâzător, într-un costum nou-nouţ şi cu o revistă ilustrată la subsuoară, priveşte de sus mulţimea de ţărani care dă năvală pe uşa gării. - Desigur, se grăbesc să prindă personalul amărât, unde vor călători ca sardelele, îşi spune tânărul nostru, plin de compătimire faţă de cei de jos, care nici astăzi, domnule, în România membră UE, n-au ieşit din mizerie! Cât despre el, n-are nici un motiv să se grăbească. Peste un sfert de oră, se va lăfăi într-unul din compartimentele acceleratului de Suceava Nord, cu picioarele trântite pe bancheta din faţă, răsfoind lejer revista ilustrată. Nu mică îi va fi mirarea când se va întâlni din nou cu mulţimea de ţărani prăpădiţi la casa de bilete.

Merg şi ei tot cu acceleratul!

Cotineaţa care serveşte drept casă de bilete e luată cu asalt.

Aiureala din gară, grămădeala statornicită de câteva ore la ghişeu aduc pe feţele tuturor o încântare nebună. Biletele se dau printr-o fereastră îngustă, astfel rostuită încât să nu poată pătrunde înăuntru decât o mână strângând în pumn costul călătoriei. Dar mulţimea, apucată de un freamăt vesel, împinge în toate părţile, chiar şi spre chioşcul cu îngheţată, deşi acesta spune limpede că-i lipseşte, în acel moment, gheaţa. Câte un ins mai îndrăzneţ, în cămaşă cu mâneci scurte, ca să i se vadă muşchii jucând ca nişte funii, pătrunde vijelios prin mulţime, ca să ajungă, în cele din urmă, cu nasul în ghişeul pe care scrie "Delegaţii oficiale". Biletele pentru accelerat s-au dat de mult, însuşi trenul se găseşte acum pe la Bacău, dar el tot nu s-a convins că la acest ghişeu nu se vând bilete. Pleacă în cele din urmă, după ce şi-a notat pe o bucată de hârtie numărul ghişeului, să-l dea la ziar, pentru că-şi bat joc de publicul călător. Între timp, un freamăt sălbatic cuprinde pe cei strânşi în faţa ghişeului de bilete. Un ins se desparte de grup câţiva paşi şi, ţinându-se de burtă, ca tăiat de crampe, începe să râdă în hohote. şi râde şi râde, până când, desprinzându-se calm, dar implacabil, de lângă bara de metal, lunecă spre el un om de ordine politicos, cu şapca trasă pe ochi a vigilenţă.

Mulţimea moare de bucurie ori de câte ori cineva, ajuns la ghişeu, nu poate să cumpere bilet. O sforţare a celorlalţi îl zvârle pe pretendent într-o parte, şi-i ia locul un altul, dar cu aceeaşi soartă tristă ca şi el. Cum nimeni nu mai poate cumpăra bilete, blocajul fiind total, mulţimii nu-i rămâne altceva decât să împingă cu putere într-o parte şi alta fără a şti de ce. Împinge pur şi simplu. Câte un trecător răzleţ, având timp la dispoziţie timp berechet, deoarece aşteaptă un personal de noapte, se abate din plimbarea sa de-a lungul şi de-a latul gării, şi începe şi el să împingă din răsputeri. Din când în când, câte unul se rupe din ghemul acela viu, priveşte în jur, zâmbeşte amuzat, apoi, sărind în sus, ca un ied fără astâmpăr, se năpusteşte cu toată puterea în zidul de oameni. Un copilaş nevinovat din braţele mămichii, care vrea să ajungă la Rădăuţi, împinge şi el, pe cât poate, cu mânuţele-i firave. Câteva mame din jur, uitând de bilete, de tren, de înghesuială, îl privesc extaziate. – Ce deştept e! Peste câteva minute, se vor târî printre picioarele celorlalţi, ca să-şi adune pâinile aruncate din coşuri de o zvârcolire a mulţimii. Un ins cu o beretă de pictor olandez s-a urcat pe umerii a doi cerşetori şi atacă ghişeul dintr-o poziţie destul de primejdioasă. De atâta încordare, ape îi curg şiroaie pe obraz, iar pantalonii, alunecaţi în jos, lasă să se vadă dunga unei perechi de izmene ce a fost cândva, de mult, tare de mult, albă. Cerşetorii de sub el gem şi îşi şterg sudoarea cu mâneca hainei. – Mai e mult?! răcneşte unul din ei, rupt până în rinichi de apăsarea tăioasă a bocancului cu ţinte. – Mai e, mai e! răcneşte, la rândul lui, cel de deasupra, împingând iar banii în faţa casieriţei. Dar casieriţa nu vrea să-i primească. – Aşteaptă! zice ea, până îţi vine rândul. De atâta frecat şi pipăit involuntar, strânsă între pulpe şi coate bărbăteşti, o fetişcană din Fălticeni, care se întoarce în vacanţă de la şcoala de moaşe, a rămas gravidă. În schimb, o femeie din Săftoaia, care a lepădat până acum de câteva ori, a născut un copil dolofan, de câteva kilograme, spre bucuria soţului care, de cum a primit vestea, s-a şi înfundat în restaurantul gării, făcând praf banii de tren.

În fine, biletele s-au terminat. Neîncrezătorilor care mai bat cu putere în fereastra ghişeului casieriţa le spune câte una de dulce, iar dacă sunt mai insistenţi îi trimite rapid şi iremediabil în regiunea anatomică de unde au venit pe lume. Învinşii se împrăştie. Hotărâţi, totuşi, să se urce în tren, chiar dacă nu au bilet. Trec acum, cu toţii, prin faţa controlorului de peron, un ins înalt şi spătos, tuciuriu, care şi-a lăsat şapca pe scaunul de alături, ca să poată striga cât îl ţine gura: biletele, vă rog! Câte un ins mai sfios, întâia dată, poate, pe un peron de gară, se opreşte şi-i întinde bucata de carton. Controlorul se întrerupe din răcnit şi i-o perforează cu gesturi repezite, iritat că s-a găsit un tâmpit să-l ia în serios şi să-i dea lui de lucru acum, pe căldura asta.

Curg prin faţa lui, gâlgâitor, fără să-l ia în seamă, potenţialii călători spre Suceava Nord. Vârstnicii ţin pasul alergător, săltând burţile din mers sau trăgând după ei geamantane burduşite. Profitând de avantajul vârstei, tinerii fac adevărate salturi şi, câţiva din ei, trosnind de energie necheltuită, au ajuns deja la tren şi acum se întorc înapoi, tot în pas alergător, hotărâţi s-o ia din nou de la capăt. Cei ologiţi în grămădeala de la ghişeu se târăsc rapid spre ieşire, decişi să ajungă înaintea celorlalţi, mai ales că, spre deosebire de cei sănătoşi, ei se pot strecura leneş printre picioarele tuturor.

În urma mulţimii aleargă un ceferist întrebând în dreapta şi-n stânga cine şi-a pierdut o mână cu o manşetă în butoni de aur, având desenată pe ei o raţă care duce o creangă în cioc! Proprietarul mâinii nu s-ar mai întoarce nici în ruptul capului acum, când mai are câţiva metri până la tren. Obosit, ceferistul se opreşte, îşi scoate şapca pentru a-şi putea şterge chelia cu o batistă cât un prosop şi, răsucindu-se pe călcâie, se îndreaptă spre Biroul de obiecte pierdute.

Depusă contra chitanţă de primire, mâna e aşezată pe unul dintre rafturile biroului, între un geamantan de lemn şi un motor de camion ruginit.

Va rămâne acolo până va putrezi de-a binelea, pentru a fi aruncată, în cele din urmă, descoperită de un Control financiar intern.

De butoni nu se va şti nimic.
Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de