Marea asteptare

Una dintre revistele dedicate vietii muzicale de Opera si Filarmonica publica, la finele lui 2004, repertoriul pe 2005 al tuturor scenelor din Italia.

La Teatro Lirico din Cagliari, Cristian Mandeal a dirijat Oedip-ul lui Enescu. In distributia internationala figureaza si George-Emil Crasnaru. Nu-s multi solistii si dirijorii nostri cu contracte in Europa. In Amadeus, fiindca asa se cheama prestigioasa publicatie care informeaza asupra fenomenului, ii mai aflam pe Irina Lungu, la Scala din Milano, pe Doina Dimitriu, la Teatro Massimo din Palermo, pe Adina Nitescu, la Teatro din San Carlo-Napoli, si tot aici, pe Carmen Oprisanu. In fine, le mai gasim pe Viorica Cortez, la Teatro dell’Opera din Roma, si din nou pe foarte solicitata Doina Dimitriu, la Teatro Giuseppe Verdi din Triest.

In calendarul mensual al orchestrelor simfonice si al concertelor semnificative, numele romanilor sunt si mai putine. Se canta rar o rapsodie de Enescu, iar dintre pianisti, intalnesc adesea numele lui Radu Lupu. Nu am cunostinta de prezentele romanesti in Franta, Germania si alte tari, deoarece in Bucuresti nu vin decat periodicele Di Agostini Rizzoli. Cand se intampla sa am in fata o revista muzicala straina, ma uit intai la numele compatriotilor. Uneori le numar, cu rabdare si o incrancenare demne de o cauza mai buna.

Care ar fi cauza mai buna? Desigur, o alta cadenta.

Toata admiratia pentru cei cativa solisti care au reusit contracte bune si de durata pe cele mai frecvente podiumuri din peninsula. Nu-i un secret ca multi tineri care canta in afara tarii au trecut prin scoala Marianei Nicolesco si ca tot Mariana Nicolesco le-a construit drumul spre rolurile din cateva mari teatre de opera si balet. In acelasi timp, toata tristetea pentru esecul invatamantului muzical, care pregateste poate si inca buni muzicieni, dar nu si cariere. Imi e tot timpul prezenta in minte o veche butada, referind la viata in comunism si in capitalism si la obiceiul nostru de a ne socoti egalii si superiorii celor mari, din toata lumea. Daca noi suntem mai buni ca ei - se intreba, cu intelepciunea prostului, autorul cugetarii - , atunci de ce ei sunt mai buni ca noi?

De unde si un corolar la zi al zicerii, valabil si pentru artistii plastici, pentru scriitori si oamenii de teatru: daca eram buni, dar nu ne dadea voie Ceausescu sa ne afirmam afara, de ce acum, cand putem sa plecam oriunde, nu mai suntem buni?

Deschiderea granitelor si circulatia neingradita, atat de jinduite de toate categoriile de intelectuali, au insemnat, pentru majoritatea, moartea tuturor iluziilor. Formati, debutati si afirmati intr-un sistem social si cultural pervertit si inchis, cu drepturi si sperante care se pierd imediat intr-unul deschis, creatorii si interpretii din toate artele se descopera nepregatiti pentru piata de competitie reala, fara dirijare de la Uniune si de la stat. Cativa si-au luat soarta in maini si lupta acolo unde lupta da si invingatori de talie mondiala. Cei mai multi insa - si din pacate foarte multi tineri - se amagesc cu ideea ca, pana la urma, statul roman le va rezolva vietile si profesiile. Unii asteapta asta de 15 ani si inca nu inteleg ca nu mai e nimic de asteptat.