Marea tocmeala

Cand moare un om, care a dus-o pana catre nouazeci de ani, lungimea vietii e comentata in termenii performantei si, adesea, si ca o problema de merit.

Un coleg de la arhitectura ma anunta ca s-a stins din viata unul din profesorii nostri, care nici pe vremea cand ne fusese sfetnic nu mai era tanar. "A trait destul", zice colegul, vazand ca nu ma grabesc cu parerea. Numai oamenii simpli mor, cei pe care nu-i stie lumea. Cei ce se fac cunoscuti, nu mor: ei pleaca dintre noi, merg intr-o lume mai buna, li se termina firul vietii, se duc in nefiinta, ne parasesc, inchid ochii si asa mai departe... Numai oamenii de rand traiesc destul. Notorietatile "puteau sa mai traiasca". La nouazeci de ani insa si arhitectii de seama au trait destul. Cand adaugi, mai mult din politete, ca omul "putea sa mai traiasca", te gandesti de fapt la tine: macar de-as lungi-o si eu la fel. Cand cardiologul meu mi-a zis: "Tine-o asa si cinci ani n-ai probleme" el nu a zis cinci ani la modul strict, ci in sensul unei durate semnificative. Eu insa am luat-o nu ca pe metafora de chirurg, ci ca pe o scadenta.

Cei cinci ani au trecut mai repede decat socoteam. I-am multumit mereu lui Dumnezeu pentru ei. In ziua cand mi s-a spus "Tine-o asa si cinci ani n-ai probleme" am socotit ca-s prea de ajuns, ca sa-mi pun la punct niste treburi de familie. Dar acum, ca ma asteapta un nou contract medical plin de metafore, ma intreb daca e oportun sa incep iarasi tocmeala cu Cel de Sus. Sa-i multumesc la fel de deschis ca si pana azi, dar sa vin cu o necuviinta de genul "Doamne, Tu ai de-a face cu infinitul, ce mai conteaza la Tine alti cinci ani..."

Partea proasta in discutiile privitoare la lungimea vietii e ca, de la o vreme, raportezi putinul, multul si destulul numai la tine. Si ca tot ce pare in firea lucrurilor la altii, e contra naturii lucrurilor la tine. Nu m-am grabit sa-i zic fostului meu coleg ce gandeam despre disparitia fostului profesor, deoarece m-am pus pe calculat. Traise omul nouazeci de ani, iar eu ma targuiam cu Eternitatea pentru cateva anotimpuri! Asa ca, dupa ce fostul meu coleg a zis "A trait destul", am adaugat: "Merita". Nu in sensul ca ar fi avut indreptatirea, datorita profesiei si importantei lucrurilor pe care le-a lasat in urma, sa capete un plus de viata, asa, ca un spor la pensie sau ca niste articole omagiale la implinirea unor varste rotunde, ci ca o sansa de a fi dispus cum voia el de niste ani. Un pic de risipa, dupa o existenta lipsita de concedii si de timpi morti.

Spre seara, mi-a telefonat un alt fost coleg, ca sa ma intrebe si el daca stiam ca incheiase socotelile cu viata si fostul nostru profesor. De dimineata pana seara, se anuntasera la posturile de televiziune si alte cateva treceri in nefiinta. Ca si cum televiziunile se intreceau care sa aiba un mort mai important de anuntat. Ca si cum era o chestiune de profesionalism sa ai un necrolog cu prioritate numai pe postul tau. "Cutare ne-a lasat nemangaiati numai la TVR 1" sau "A plecat cutare in lumea dreptilor, in exclusivitate la Antena 1". Chestiunea era ca toti cei stinsi pentru vecie in ziua aceea traisera, oricum am fi privit chestiunea, destul. Prea destul. Cand mi-am facut rugaciunea de seara, desi stiam ca Dansul cunostea dinainte tot ce-mi trecea prin minte, am facut-o pe prostul: "Luminatule, ce conteaza la Voi, Acolo, trei sau cinci ani! Ce-ar fi sa mai dai zece?!"