Marele Trepanator

Odinioară, când era mai tânăr, Traian a simţit, iscodind-o poe­tic în albastrul ei nemărginit, că România e bolnavă. Cam tremura biata, îşi bălăngănea într-un fel lălâu braţele, pi­ci­oa­rele, trupul întreg.

Ca orice patriot civil, Traian s-a pus pe gânduri, sfâşiat de trista imagine a patriei mume. A plâns înde­lung şi a mâz­gă­lit versuri la felinar. Şi-aşa, îndu­rerat, s-a ho­tărât s-o vindece. Într-o vreme tulbure de boală, s-a aşezat la căpătâiul suferindei. N-a precupeţit nimic, a luat-o pe în­de­lete, i-a spus bancuri porcoase şi vorbe mieroase şi a cinstit-o cu licori îmbătătoare până ce sărmana a aţipit, zvâcnind dezordonat. Traian a scos de la carâmb un cuţit, l-a şters pe mâneca vestonului golit de epoleţi, l-a curăţat cu horincă şi a început să taie împrejur pielea de pe capul pacientei. După ce i-a răsfrânt-o în ambele părţi, a prins zdravăn trepanul, a perforat craniul şi a ridicat bucata de os detaşată. Prin deschi­ză­tura sângerândă, Traian a îndepărtat unul câte unul cheagurile roşietice cu pavilion românesc. Se pare că strânsura aia de sânge şi vase presa pe creierul betegei şi de aici cumplita bâţâială ma­ritimă. Traian a închis gaura cu o placă de argint purificată în focul porturilor străine, a întins pielea la loc şi a cusut-o cu aţă din a specială, de imunitate prezidenţială, să-l ferească de malpraxis. Asta a fost prima mare trepanare traianică. Următoarele s-au succedat în logica fi­reas­că a lucrurilor, fiindcă starea Româ­niei nu s-a ameliorat deloc. Acelaşi tre­mur neîntrerupt, aceiaşi ochi vineţii. În hrisoavele politice, scribii au menţionat şi trepanaţia în urma căreia a smuls un guguloi gelatinos din capul partidului deziliescizat. Formaţiunea pedistă îşi pierduse vioiciunea, se târa împleticindu-se şi ceva trebuia născocit. Burghiul a sfredelit zgomotos ţeasta subţiată de manierismul somnolent, şi prin orificiul căscat l-a aruncat în afară pe idolul femeilor de la Apaca.

Cu timpul, Traian şi-a adunat în jur ciraci care să-l ajute şi să-l aplaude fana­tic. Cu ei alături, mai acum cinci ani, a găurit iarăşi craniul României, de unde a scos un alt cheag de prisos, pesedisto-năstasian. Cică d-aia bolea sărăcuţa. Dar nu era adevărat, deoarece zgâlţâiala nu s-a oprit. Dimpotrivă, s-a înteţit de-ţi era milă s-o priveşti. Anul trecut, prin vară, s-a decis că e momentul unei noi trepa­nă­ri, şi astfel a extirpat şi cheagul tări­cean, dar geaba. Bâţâiala a continuat şi mai tare. îngândurat că hemoragia nu putea fi stopată nicidecum, Traian l-a adus lângă el pe Emil. Observase odată, fiindu-i în preajmă, că acesta era înzestrat cu o putere hemostatică rar pome­nită şi nu se cădea s-o neglijeze, căci îi era de folos. Un talent cu care oprea subit scur­gerea sângelui prin simpla sa pre­zen­­ţă. Din pricina asta l-a impus de-a dreapta sa, atunci când a tocmit marea trepanare. Experienţa îi desăvârşise teh­­nica, i-o îmbunătăţise întărindu-i mâna fermă. Folosea cu pricepere neîn­tre­cută foreza, fierăstrăul şi presa, iar Emil nu-i ieşea din cuvânt, îi urmărea împietrit de devotament fiecare mişcare. Venise ano­tim­pul tulburelului, al pişcării la limbă, şi nu întâmplător alesese clipa aceea. Şugu­băţ la vorbă ca nimeni altul, Traian a îm­biat-o din nou pe bolnavă cu dulce­gării şi expresii deocheate. Şi cu spirtoase din belşug, cu niscaiva răvăşiri şi îmbrăţişări prefăcute. Slăbită de sufe­rinţă, România moţăia bleagă. Trepa­naţia a decurs în bună regulă, mai puţin hemoragia pornită în valuri. Noroc cu Emil, omul hemostatic, care şi-a amin­tit repede de misiunea lui sacră, s-a apro­piat şi a fixat-o pe bolnavă. Imediat, sângele a încetat să mai curgă, şi Traian a extras, printr-o gaură uriaşă, alt cheag maroniu. Deodată s-au oprit şi salariile, şi pensiile, şi sporurile, şi premierile, şi indemni­za­ţiile, şi stimulentele, şi multe al­te­le. Cira­cii l-au aplaudat cu frenezie, anun­ţând poporul că s-a terminat cu criza. Unii, îndeosebi muierile bălaie, s-au şocat pur şi simplu, însă şi-au revenit la întâiul cântat de cocoş. Norodul a aşteptat să-şi vadă ţara vindecată, înzdrăvenită, dar bâ­ţâiala s-a accentuat, agravată de greve, proteste şi nemul­ţu­miri. România e tot bol­navă, e în pragul unei paralizii genera­li­zate, doar Marele Trepanator e vesel ne­voie mare, hăhăie şi horeşte candriu, îm­băloşat de oamenii hemostatici. În toam­nă, prin noiembrie, Traian se pre­găteşte de trepa­na­ţia finală. Pentru binele Ro­mâ­niei, sper să n-o mai apuce, să-l înlo­cuias­că altcineva şi să ne scutească de indivizii hemostatici.