Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Odinioară, când era mai tânăr, Traian a simţit, iscodind-o poetic în albastrul ei nemărginit, că România e bolnavă. Cam tremura biata, îşi bălăngănea într-un fel lălâu braţele, picioarele, trupul întreg.
Ca orice patriot civil, Traian s-a pus pe gânduri, sfâşiat de trista imagine a patriei mume. A plâns îndelung şi a mâzgălit versuri la felinar. Şi-aşa, îndurerat, s-a hotărât s-o vindece. Într-o vreme tulbure de boală, s-a aşezat la căpătâiul suferindei. N-a precupeţit nimic, a luat-o pe îndelete, i-a spus bancuri porcoase şi vorbe mieroase şi a cinstit-o cu licori îmbătătoare până ce sărmana a aţipit, zvâcnind dezordonat. Traian a scos de la carâmb un cuţit, l-a şters pe mâneca vestonului golit de epoleţi, l-a curăţat cu horincă şi a început să taie împrejur pielea de pe capul pacientei. După ce i-a răsfrânt-o în ambele părţi, a prins zdravăn trepanul, a perforat craniul şi a ridicat bucata de os detaşată. Prin deschizătura sângerândă, Traian a îndepărtat unul câte unul cheagurile roşietice cu pavilion românesc. Se pare că strânsura aia de sânge şi vase presa pe creierul betegei şi de aici cumplita bâţâială maritimă. Traian a închis gaura cu o placă de argint purificată în focul porturilor străine, a întins pielea la loc şi a cusut-o cu aţă din a specială, de imunitate prezidenţială, să-l ferească de malpraxis. Asta a fost prima mare trepanare traianică. Următoarele s-au succedat în logica firească a lucrurilor, fiindcă starea României nu s-a ameliorat deloc. Acelaşi tremur neîntrerupt, aceiaşi ochi vineţii. În hrisoavele politice, scribii au menţionat şi trepanaţia în urma căreia a smuls un guguloi gelatinos din capul partidului deziliescizat. Formaţiunea pedistă îşi pierduse vioiciunea, se târa împleticindu-se şi ceva trebuia născocit. Burghiul a sfredelit zgomotos ţeasta subţiată de manierismul somnolent, şi prin orificiul căscat l-a aruncat în afară pe idolul femeilor de la Apaca.
Cu timpul, Traian şi-a adunat în jur ciraci care să-l ajute şi să-l aplaude fanatic. Cu ei alături, mai acum cinci ani, a găurit iarăşi craniul României, de unde a scos un alt cheag de prisos, pesedisto-năstasian. Cică d-aia bolea sărăcuţa. Dar nu era adevărat, deoarece zgâlţâiala nu s-a oprit. Dimpotrivă, s-a înteţit de-ţi era milă s-o priveşti. Anul trecut, prin vară, s-a decis că e momentul unei noi trepanări, şi astfel a extirpat şi cheagul tăricean, dar geaba. Bâţâiala a continuat şi mai tare. îngândurat că hemoragia nu putea fi stopată nicidecum, Traian l-a adus lângă el pe Emil. Observase odată, fiindu-i în preajmă, că acesta era înzestrat cu o putere hemostatică rar pomenită şi nu se cădea s-o neglijeze, căci îi era de folos. Un talent cu care oprea subit scurgerea sângelui prin simpla sa prezenţă. Din pricina asta l-a impus de-a dreapta sa, atunci când a tocmit marea trepanare. Experienţa îi desăvârşise tehnica, i-o îmbunătăţise întărindu-i mâna fermă. Folosea cu pricepere neîntrecută foreza, fierăstrăul şi presa, iar Emil nu-i ieşea din cuvânt, îi urmărea împietrit de devotament fiecare mişcare. Venise anotimpul tulburelului, al pişcării la limbă, şi nu întâmplător alesese clipa aceea. Şugubăţ la vorbă ca nimeni altul, Traian a îmbiat-o din nou pe bolnavă cu dulcegării şi expresii deocheate. Şi cu spirtoase din belşug, cu niscaiva răvăşiri şi îmbrăţişări prefăcute. Slăbită de suferinţă, România moţăia bleagă. Trepanaţia a decurs în bună regulă, mai puţin hemoragia pornită în valuri. Noroc cu Emil, omul hemostatic, care şi-a amintit repede de misiunea lui sacră, s-a apropiat şi a fixat-o pe bolnavă. Imediat, sângele a încetat să mai curgă, şi Traian a extras, printr-o gaură uriaşă, alt cheag maroniu. Deodată s-au oprit şi salariile, şi pensiile, şi sporurile, şi premierile, şi indemnizaţiile, şi stimulentele, şi multe altele. Ciracii l-au aplaudat cu frenezie, anunţând poporul că s-a terminat cu criza. Unii, îndeosebi muierile bălaie, s-au şocat pur şi simplu, însă şi-au revenit la întâiul cântat de cocoş. Norodul a aşteptat să-şi vadă ţara vindecată, înzdrăvenită, dar bâţâiala s-a accentuat, agravată de greve, proteste şi nemulţumiri. România e tot bolnavă, e în pragul unei paralizii generalizate, doar Marele Trepanator e vesel nevoie mare, hăhăie şi horeşte candriu, îmbăloşat de oamenii hemostatici. În toamnă, prin noiembrie, Traian se pregăteşte de trepanaţia finală. Pentru binele României, sper să n-o mai apuce, să-l înlocuiască altcineva şi să ne scutească de indivizii hemostatici.
