Marian Nazat: Socrul mic

Religia ortodoxă se încumetă să scruteze cerul numai în clipele de restrişte, când e să implore îndurarea şi mila divină. Ea rămâne religia înrobirii în dogme şi ritualuri adesea înjositoare. Minţile neatinse de dogmatismul coclit al bigotismului evlavios sunt obligate să scoată slujba religioasă a cununiei din mlaştina medievală şi s-o îmbrâncească în modernitate.

Socrul mic îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. În mulţimea de meseni abia trecută în hotarul petrecerii, e insul cel mai emoţio­nat. (Îl ştiu din clasa a patra, când m-am mutat la Turnu Măgurele. Eram vecini în Catanga, cartierul prăpădit al oraşului, şi "jucam mingea" prin parcările dintre blo­curi. Ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne zbenguiam ziua-ntreagă pe tăpşanul de asfalt, laolaltă cu alţi pici.

De altfel, pe el îl şi porecliseră "Piciu’", din cauza mă­runţelii trupeşti, dar la liceu s-a pus pe crescut şi porecla nu-l mai încăpea deloc. Piciu’ devenise ditamai adolescentul, înalt şi spătos. Şi talentat foc, în cam tot ce însemna sport. Într-o vreme era junio­rul echipei de fotbal "Chimia", pe atunci în divizia a doua, şi tare ne mândream cu el noi, colegii lui. Acum e tatăl a două fete superbe, din care una-i mireasă.) Lăutarii, cu pielea tuciurie şi gâjâiţi la voce, cântă "Ia-ţi mireasă ziua bună", şi-un cor de femei îi îngână suspinând.
Alaiul se por­neşte spre starea civilă, aşa clătinat, şi parcă se leagănă în aduceri aminte.

Cere­mo­nia de la primă­rie are  o  solemnitate de lemn, împrumutată din epoca a cărei rugină nu s-a scuturat de pe obiceiurile neaoşe. O ceremonie cu iz funcţionăresc, de sfat popular, şi mă mir că nimeni nu s-a gândit să mute întâmplarea asta oficială mai aproape de graţia tainei maritale. S-o umanizeze puţin, s-o însufleţeas­că şi s-o dezbrace de uniforma proletară. Scena e monotonă şi impersonală, îi lipsesc înălţimea şi distincţia. Unicitatea fastuoasă.

Nici la biserică nu e altcumva. Slujba e plictisitoare şi numele acelea luate din onomastica "poporului ales" mă stânjenesc, mă trimit spre alte ţări. Mi-e dor de Ion, de Tudora şi de pildele lor lumeşti, necontaminate de cosmopolitismul globalizant! Păi, mirii se pot înmulţi şi ca Dumitra, nu doar ca Rachela...

Popii des­chid ceasloavele la filele anume însemnate şi bălmăjesc cu ochii aţintiţi la tinerii încoronaţi precum regii de odinioară. (Coroanele princiare sunt o altă fandoseală a slujbei de legare a cununiilor, caraghioasă şi inutilă. Şi premonitorie, căci de la încoronare la încornorare se păşeşte surâzând şi fără regrete.) Dănţu­iala lui Isaiia se lungeşte asupritor, însă, la un moment dat, cădelniţarul-şef po­run­ceşte miresei să sărute mâna naşului şi-a soţului. Roaba se supune docil, şi Evul Mediu năvăleşte sub bolta pictată cu chipuri de sfinţi. "Orice bărbat (...) pentru o clipă este Dumnezeu. Dumnezeu ade­vărat, nu vorbe!", zice undeva Kazantzakis, dar eu asist ruşinat la umilirea femeii taman de ziua înălţării ei.

Ortodoxismul nu vrea neam să iasă din epoca întune­cată a istoriei şi face tot ce e posibil să-l ţină pe om îngenuncheat în datini primitive. Religia ortodoxă se încumetă să scru­teze cerul numai în clipele de restriş­te, când e să implore îndurarea şi mila divină. Ea rămâne religia înrobirii în dog­me şi ritualuri adesea înjositoare. Minţile neatinse de dogmatismul coclit al bigotismului evlavios sunt obligate să scoată slujba religioasă a cununiei din mlaştina medievală şi s-o îmbrâncească în modernitate. Şi să dea dezlegare tatălui miresei, de exemplu, s-o conducă pe fiica sa în faţa altarului. Să lase acestuia bucuria şi tristeţea celei mai tulburătoare clipe a căsătoriei sacralizate bisericesc.

În miez de noapte, rătăcit printre pe­trecăreţii horitori, socrul mic îşi soarbe din priviri copila înveştmântată în voa­luri dalbe. O învăluie cu afecţiunea de care doar tatăl e în stare, protector şi tre­murând. Un amestec de forţă şi fragilita­te, pe potriva bărbatului, niciodată în­destul de puternic ori de firav. Cineva sporeşte tensiunea şi-i dedică un "şlagăr" drag, "Mândră floare trandafir". Prietenul meu din copilărie îşi strânge în braţe săr­bătorita, şi-o dâră de mărgăritare rotunde i se preling pe obraz. Cei doi mimează dansul şi, contopiţi ca îndrăgostiţii de pe urmă, se eternizează pe nemărginirea cerului înstelat. În jur s-a aşternut o linişte de catifea şi-n duioşenia ei le aud inimile zvâcnind ca valţurile din tipografiile ce ne paginează adâncimile lăuntrice. Socrul mic îşi îmbrăţişează apoi copila nemăritată, cu egală iubire, şi Sfânta Treime îşi scutură binecuvântarea peste nuntaşii înfrumuseţaţi de-o slăbiciune atât de omenească.

Habar n-am cum o fi dragostea maternă în ascunsul ei şi ce minune a plăsmuit-o, dar cea paternă, mărturisesc, e aidoma unui şuvoi gata să te spulbere. Îţi inundă toate încăperile fiinţei şi o senzaţie de leşin te astupă nebuneşte. Iubirea de tată... ce mai balsam pentru efemeritatea la care suntem condamnaţi de-o cinică divinitate!