Măriei Sale Moartea

n) De ceva vreme citesc altfel rubrica de decese a ziarelor. Zăbovesc pe chenarele negre ademenit de chipul morţii. Nume de duşi, noi sau vechi, stau în cruci de tuş şi mă privesc de dincolo. Nume strecurate printre lacrimile rămaşilor, îndureraţi şi despărţiţi vremelnic. În spatele fiecărui nume e o viaţă stinsă, în bucurie ori tristeţe, o suflare a cărei căldură sau răceală m-a atins şi pe mine uneori. O suflare care m-a înfierbântat sau îngheţat în trecerea prin fiinţa care sunt încă. Iar fiinţa asta s-a întrupat şi din slovele ce compun sec şi neutru destinele din anunţurile mortuare. Cândva şi eu îmi voi strânge clipele de viaţă într-un astfel de anunţ, scris de altcineva însă, şi alţii mă vor descoperi în grafismele înţepenite. Poate cu melancolie, poate cu indiferenţă, poate cu înţelegere. Sau cu iubire, sau cu ură. Până când mă voi muta în cripta de tuş tipografic, caut în literele înnegrite de moarte prietenii apuse, cunoştinţe răposate în timpul fără întoarcere, colegi de-o clipă, oameni altădată vii. Şi-aşa, cu ochii lipiţi de ferparele îndoliate, am impresia, adesea, că desluşesc, în textele de plumb, propriul meu deces. Undeva bat clopote de înmormântare, iar bocitoarele îşi dreg vocile cu ţuică îndulcită cu zahăr. Numai moartea nu poate fi îndulcită...

n) În Ţinutul Pădurenilor, în Ardealul simţirii mele româneşti, cel care vine la priveghi întreabă grav: "Ce să-i faci?". Ceilalţi îi răspund îngânând, cu ochii pironiţi în ţărână: "N-ai ce-i face!", şi ritualul de îngropăciune se subordonează în întregime semnului neputinţei. O neputinţă de care nu e străină nici viaţa, fiindcă moartea iese mereu în câştig.

n) La mine, în sud, morţii se jelesc cu vorbe. Cu vorbe şi văicăreli amestecate cu plânsul neprefăcut, deşi, câteodată, sforţările lacrimale sunt de ochii lumii. Reproşurile sunt urlate, pentru ca suferinţa să-i cutremure pe petrecătorii mortului. "Unde te duci, fă?", o auzeai pe vreo ţărancă din Islaz iscodind-o pe surata gătită în negru şi cu lumânări în mână. "Ete, mă duc să-l petrec pe Ion al lu' Cacă, că se prăpădi la nămiez, amărâtu'", îi răspundea aşa, cacofonic, cealaltă muiere.
Acolo, în universul bunicilor mei, morţii se petrec cu strigături până la groapă, nu sunt lăsaţi neam singuri. Pe ultimul drum, ei sunt însoţiţi de cei care i-au stat în preajmă de-a lungul vieţii. Ăi de departe, nerudele adică, ies la poartă să vadă mortul, că aşa i se zice răposatului. Moartea îi ia şi numele, nu-i mai lasă decât stârvul...
Rudele apropiate, mai cu seamă babele, îl bocesc şi-i strigă fel de fel de cuvinte. Şi-l strigă să se scoale, să meargă la câmp, la copii, la animale... şi e luat la rost că i-a părăsit în toiul trebii, că mai avea de făcut câte şi mai câte... Tobele bubuie, bătrânele ţipă, jelindu-se mahalageşte, clopotul dăngăne înfricoşător, doar moartea tace, împăcată cu ea însăşi.

n) Cu câţiva ani înainte de a se săvârşi, bunicii mei şi-au tocmit o ditamai pomana. Pomana viilor, o nostimadă solemnă, cum numai oltenii sunt în stare. Şi-au chemat neamurile, s-au pus în capul mesei gemânde de colaci şi bucate gustoase, s-au primenit în hainele ţinute în cufăr pentru ceremonia finală, au ascultat slujba popii şi au împărţit ţoale. Chiar şi sărbătoriţii mei neuitaţi au lăcrimat ca orice mort viu, înmuiaţi de rostirile ţârcovnicilor îmbiaţi din belşug cu rachiu de dudă. Lumea s-a pornit să chefuiască apoi, fără sfială, cu sicriile goale în jur. Doar tata-mare se încorda chiorâş la cutia de lemn şi la crucile cu numele lor, de pe care lipsea totuşi ceva: anul morţii. În rest era ca la înmormântările adevărate, belşug de băutură şi mâncare, sporovăială şi amintire, niţică decenţă şi multă nesocotinţă. Cimitirul vesel din nord şi pomana viilor chercheliţi din sud sunt graniţele crud-comice ale României în curs de integrare în monumentul funerar al globalizării mondiale.