x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marius Tucă, poetul

4
Autor: Marian Nazat 15 Oct 2013 - 15:02
Pe înserat, într-un Bucureşti tomnatic şi molatic, Marius Tucă ne-a invitat la Grădina Icoanei. Voia să ne spună cum e să iubeşti până la sfârşitul lumii, într-o lume surpată de emoticoane. L-am luat în  serios şi am ajuns la teatru  chiar la trecute fix. Ca mine erau destui, tineri mai ales, veniţi să  umple o sală cu foamea lor de romantism. O sală cufundată în  întuneric, cu pâlpâiri gălbui şi roşiatice de străfulgerări. O scenă goală, cu un  violoncel însingurat, asemenea oricărui creator de frumos. Fiindcă arta se naşte, înainte de toate, din solitudinea celui  hăruit să completeze actul facerii dintâi. Din fundalul tăciunos irumpe vocea nebănuitului poet, tremurătoare şi gravă; spectacolul s-a urnit. “Dragostea noastră stă într-un singur punct”, ehe, dar câte suflete a strivit punctul ăsta ! “Am să te iubesc până  la sfîrşitul lumii”, răsună promisiunea ca un  jurământ şi parcă îi simt pe cei de lângă mine cum se strâng în ei înşişi o clipă.  Cum se reculeg în  acest  vers cât o religie. Până şi violoncelul şi-a regăsit mâna care să-i mângâie coardele, nu mai e singur. Bărbatul şi femeia şi dansul lor erotico-muzical. Susură, suspină, se zbenguie, râde cu poftă ori plânge  de se cutremură pereţii, ciupit de Adrian Naidin. Îi ţin isonul Rodica Mandache, Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Horaţiu Mălăele şi Ion Caramitru chemaţi acolo de lirica iscoditorului şi  împătimitului jurnalist. Ce  minunată  surpriză, lansarea cărţii este ditamai spectacolul de poezie şi muzică! De simţire şi sensibilitate, suficient “Să  te mai iubesc o sută de ani lumină “. Ne  foim nedumeriţi în fotolii şi ascultăm, vrăjiţi de talentul  uriaşilor actori,  că “E târziu  şi începe  lumea/ Răsar nesfârşiturile din noi, /Mă tem că te temi / Mă tem că je t'aime “. Dar nu mai e loc de teamă, “Îmi place despre tine / Cum  cucereşti  vara plajele, om cu om / Şi  faci ţărmurile să danseze blues, /Cum  furi nisip şi-l vinzi în clepsidre”. Şi devin, deodată, nostalgic, fug  în adolescenţă ca să-ţi jur că “Am să mă întorc în  timp să te iubesc  /Aşa cum din motive fragile  şi necunoscute/ N-am făcut-o când aş fi putut ,/ Te rog să nu schimbi nimic din ce erai, /Lasă neschimbate şi  aleile pe care ne plimbam, /Aerul cald, lumina,  anotimpul, lumea/Nimic să nu schimbi din toate astea, te rog”. Aflăm şi cum  e “Dragostea în Piaţa Cosmonauţilor”  – “ca un pas mic pentru tine/ ca o mare iubire pentru mine” - sau pe sms, şi cum e cu iubirea “până   la închiderea ediţiei” şi multe altele. Temutul devorator de politicieni din emisiunile de altădată  nu se sfieşte să ne declare că “M-aş arunca în  gol cu tine din înaltul cerului, / Dar îmi e teamă că  n-am timp până ajungem  pe pământ/ Să-ţi spun cât de mult te iubesc”. Mă întristez brusc, de vreme ce “Poezia  lor se risipeşte pe Facebook,/ Acolo unde părinţii nu sunt, /Amorul lor tandru stă în  postări, /Copii din dragoste şi spam, /Nu-i ascultă  nimeni şi îi citeşte toată lumea,/ Fac dragoste prin like-uri şi comentarii/ Sângele lor n-are globule roşii, are biţi”. Iar la capătul  poveştii de octombrie, Marius Tucă a sosit pe o “bicicletă Pegas cu şa lungă” şi ne-a povestit apocalipsa întâmplată odată,  de ziua tatălui său. Sau doar am avut senzaţia că e bicicleta la care tânjise copilul fragil din Caracal, oricum ceva era. Însă lucrurile îşi pierduseră conturul clar, de la lumina slabă, poate de la lacrimile ce ne-au marcat  tuturor poezia  şi copilăria, poate de la nota de plată de care nimeni nu e scutit la ziua scadenţei… Într-un târziu m-am dumirit, erau aripile  calului miraculos din mitologie. Bicicleta  râvnită şi neprimită  în liceu se prefăcuse în Pegas şi astfel, bidiviu şi poet, se înfăţişaseră în faţa noastră, sinceri, stânjenitor de sinceri. Pe înserate, înspre noapte, mitologica fiinţă s-a risipit să-şi rumege eternitatea, lăsându-ni-l  nouă pe poet, fâstâcit şi dezgolit ca un îndrăgostit nevindecabil.

                       

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de