x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Maşina de cusut miraculoasă

0
Autor: Ion Cristoiu 21 Sep 2008 - 00:00
Maşina de cusut miraculoasă


Ilie Zăgîrcea din Vintileasa Vale muri la capătul unei pneumonii  galopante. Lăsă în urma lui o casă ridicată cu împrumut la bancă, o vacă stearpă, o căruţă fără roţi şi o maşină de cusut.

Ilie Zăgîrcea din Vintileasa Vale muri la capătul unei pneumonii  galopante. Lăsă în urma lui o casă ridicată cu împrumut la bancă, o vacă stearpă, o căruţă fără roţi şi o maşină de cusut. Maşina fusese luată, prin ‘46, pe vremea secetei cele mari, în schimbul unei baniţe  de porumb date unui moldovean din Rădăuţi, care o cărase pînă aici în spate. Nu-i trebuise aşa ceva. Atît el, cît şi nevasta-sa se ocupau cu săpatul şi prăşitul. O luase pentru a nu-i fi ciudă că dăduse degeaba baniţa de porumb. Moldoveanul se oprise la poartă într-o seară, cînd Ilie Zăgîrcea şedea la masă, sub nucul din ogradă. Era înalt şi gălbejit, desculţ, dar atît de murdar de noroi că labele picioarelor păreau vîrîte în galoşi, cu o pălărie cenuşie de atîta frecat. Nu spunea nimic. Şedea acolo, în uliţă şi se uita peste poartă cum mănîncă Ilie Zăgîrcea şi nevastă-sa. La început, Ilie Zăgîrcea îşi văzuse de halit. De la un timp însă, începu să înghită tot mai greu. A mînca fusese pînă atunci un lucru normal, făcut fără să te gîndeşti la el, ca mersul pe jos sau ca somnul. Acum însă, deodată, îşi dădu seama că mănîncă. Dar nu numai atît: îşi dădea seama de fiecare gest din timpul mesei. Lua bucata de mămăligă, o strîngea între buricele degetelor şi o întindea în untura de pe fundul farfuriei. Şi-n tot acest timp ştia ce face în fiecare clipă. Ştia c-a luat bucata de mămăligă, c-a strîns-o între degete, c-a întins-o în untură, c-a dus-o la gură. Bucata îi aluneca uşor pe gît – şi el ştia că-n această clipă a înfulecat o bucată de mămăligă. Asta făcea din mîncat un chin. După vreun sfert de oră se simţi atît de obosit de parcă ar fi ridicat pietre de moară şi nu bucăţi de mămăligă. Trebuia acum să ia bucata de mămăligă cu amîndouă mîinile, ca s-o poată duce la gură. Nu mai rezistă încordării. Ridică privirile şi-l invită pe cel de la poartă să se aşeze la masă.

După ce mîncă, străinul, plecat de acasă pe jos pentru a face rost de porumb, îi zise că-i lasă maşina de cusut. Nu mai putea s-o care mai departe. Cinstit, Ilie Zăgîrcea îi oferi în schimb o baniţă de porumb.

Maşina de cusut fusese pusă sub fereastră şi acoperită cu o ţoală. Şezuse acolo ani în şir, fără să se umble la ea. N-o tulbură nimeni nici după moartea lui Ilie Zăgîrcea. Maria Zăgîrcea, rămasă văduvă, îşi continuă viaţa dusă pînă atunci. Se scula dis-de-dimineaţă, dădea de mîncare la păsări, drăcuind cocoşul, îşi lua vaca de frînghie şi mergea la colectiv. Seara, întoarsă acasă, dădea din nou la găini, drăcuia din nou cocoşul, mînca, îşi făcea cruce şi se culca.

În vara lui ’95..., viaţa Mariei Zăgîrcea se schimbă pe neaşteptate. Se lăsă de munca la cîmp şi se apucă de croitorie.


Lucrurile se petrecură astfel

Era o noapte de august, cu aerul cald curgînd în valuri pe ferestrele larg deschise. Maria Zăgîrcea dormea însă cu ferestrele închise, de frică să n-o tragă curentul. În casă era o căldură insuportabilă. Sub pătură, trupul i se acoperea de sudoare. Dădea, prin somn, pătura la o parte dar, peste cîteva clipe, răcoarea o făcea s-o tragă la loc. Visa întruna de cînd se culcase. Visuri elementare, în care trebuia să fugă de ceva înfricoşător sau să dea examene la care nu ştia nimic. Cascada de vise o obosise atît de tare încît, spre dimineaţă, visă că adormise şi, într-adevăr, adormi, un somn mai mic, înăuntrul somnului mai mare. Şi-n acest somn mic, provocat de oboseala viselor din somnul cel mare, visă că Maica Domnului o învăţa să umble cu maşina de cusut de sub fereastră. Se făcea că trebăluia prin ogradă, dădea la găini sau astîmpăra porcul, cînd poarta se deschise şi intră o femeie tînără, dar pe care paloarea de sub broboada neagră şi veşmintele simple o făceau să pară mult mai bătrînă. Maria Zăgîrcea se opri din trebăluit. Era sigură că persoana venea de la UFDR sau de la bibliotecă, sau de la căminul cultural, în orice caz de undeva care nu voia să-i lase pe ei, pe ţărani, în pace, şi ţinea să-i bată la cap cu tot felul de prostii: să se înscrie la cor, să joace în echipa de teatru a căminului cultural, să semneze o moţiune împotriva agresiunii din Coreea. Aşa cum bănuise, femeia se prezentă ca fiind  de la UFDR. Umbla din casă în casă pentru a le învăţa pe femeile de la ţară să folosească maşinile: de cusut, de tricotat, de bătut laptele. Maria Zăgîrcea dădu să spună că n-are nici o maşină în casă. Dar femeia de la UFDR ştia totul despre ea, inclusiv că are o maşină de cusut, acoperită cu o ţoală, la care nu umblase nimeni. Astfel că Maria Zăgîrcea n-avu încotro. Intrară în casă şi, în silă, dezveli maşina şi o duse în mijlocul încăperii, ajutată de musafiră, care se dovedi mult mai zdravănă la cărat decît lăsa să se vadă. După aia, femeia îi spuse să se aşeze la maşină. De cum se aşeză avea să spună ea mai tîrziu, rămase uluită. Mîinile, picioarele se îndreptară exact către manetele necesare. Tot ele, mîinile şi picioarele făcură exact ce trebuia pentru ca maşina să funcţioneze.


Ştia să coasă!

Şi ceea ce o uimea şi mai tare era uşurinţa cu care lucra. Degetele nici n-apucau s-atingă vreo manetă că respectiva se şi punea în mişcare. Părea că maşina merge singură! Şi această uşurinţă îi dădu o stare sărbătorească. Vîrînd aţa, răsucind roata, mişcînd picioarele, simţea în tot trupul o bucurie ciudată. Era ca şi cum ar fi zburat. Cu această fericire în tot trupul se întoarse către femeia de la UFDR. Nu-i fu prea greu să-şi dea seama că era altcineva. O mărturiseau paloarea, dar şi subţirimea obrazului, gîtul uşor aplecat, o întristare a întregii fiinţe. Era Maica Domnului! Dădu să sară în picioare şi să-i cadă în genunchi, dar mîinile femeii îi atinseră uşor umerii. A fost de-ajuns doar o apăsare pentru ca Maria Zăgîrcea să rămînă mai departe pe scaun.

Într-un an deveni o croitoreasă vestită nu numai în Vintileasa, dar şi în împrejurimi. Ba chiar, din cîte se spunea, în toată regiunea. Afacerea prospera. Maria Zăgîrcea îşi luă două ucenice, fete din sat, care învăţau croitorie, dar o şi ajutau. Nu numai la cusut, ci şi la treburile din casă. Cum se întîmpla în astfel de cazuri, ea le era stăpînă, mamă, mătuşă.

Faima ei de croitoreasă se datora îndeosebi rochiilor de mireasă. La o primă vedere n-aveau nimic deosebit. Dar toate miresele susţinuseră, ani întregi după nuntă, că rochiile făcute de Maria Zăgîrcea le purtaseră noroc cît timp le avuseseră pe ele. Nimic rău din ce se întîmpla, de obicei, la nuntă nu se petrecuse. Mirele nu se îmbătase şi, deci, nu trebuise ţinut de subţiori la intrarea în biserică. Tatăl nu se luase la ceartă cu nuntaşii care puneau deoparte sticle de vin, să le bea pe furiş. Mamei soacre nu-i plesnise la subţiori rochia prea strîmtă, iar sarmalele nu se arseseră. Explicaţia acestor rochii miraculoase o dădea felul în care erau ele lucrate. Confecţionarea rochiilor de mireasă de particulari era strict interzisă prin lege. Numai unităţile de stat specializate aveau dreptul să ia comenzi, şi atunci numai pe baza unei adeverinţe, potrivit căreia viitoarea mireasă băgase deja actele, şi a unui angajament scris că, după nuntă, rochia va fi returnată atelierului, pentru a fi refolosită. Explicaţia acestei măsuri era destul de simplă. Materialul rochiilor de mireasă era un produs deficitar pe plan naţional, pentru că un mare combinat profilat pe acest produs n-atinsese încă parametrii proiectaţi. Maria Zăgîrcea confecţiona aceste rochii ilegal. Ele erau croite şi cusute noaptea, cu gesturi încordate, sub spaima că huruitul maşinii sau dunga de lumină galbenă din josul ferestrelor ar putea atrage vizita şefului de post. Rochiile ieşeau astfel excepţionale. Spre deosebire de rochiile legale, aici nu-ţi puteai permite reluări, dar mai ales, răgazuri. Trebuia să tai cu o exactitate înfricoşătoare, să coşi dintr-o singură mişcare, ca să termini cît mai iute.

Se punea în cusut şi croit atîta concentrare încît rochiile ieşeau de-a dreptul excepţionale.

Citeşte mai multe despre:   casa,   maria ,   istoria ca telenovela,   masina,   cusut,   zăgîrcea,   ilie zăgîrcea,   ilie z

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de