În tinereţe, Hadrian, viitorul împărat, a fost numit judecător în Roma, la tribunalul litigiilor de succesiune. Acolo l-a cunoscut pe Neratius Priscus, magistrat şi el, care i-a devenit mentor. Descrierea pe care i-o face discipolul este lămuritoare: “aparţinea acelei categorii de spirite, atât de rare, care, stăpânind temeinic o specialitate, privind-o, cum s-ar spune dinăuntru şi dintr-o perspectivă inaccesibilă profanilor, păstra totuşi simţul valorii ei relative în ordinea lucrurilor, aplicându-i măsura omenescului”. Adică ceea ce lipseşte justiţiei noastre în prezent - “măsura omenescului”. Lecţia aceasta ar trebui predată de judecătorii cu oareşce experienţă, dar ei nu mai sunt, sistemul a avut grijă să-i repudieze şi să-i alunge. Cu măsura asta te deprinzi, nu te naşti şi de unde s-o înveţi dacă toţi în jurul tău sunt la fel de cruzi Ă Ion Turcu a fost magistrat vreo 40 de ani. Recent şi-a publicat memoriile – O viaţă de judecător -, volum din care aflu că ”Singura garanţie a dreptăţii este conştiinţa judecătorului. Un sceptic umorist britanic afirma că atunci când aude că justiţia caută dreptatea, gândul îl duce la un orb, într-o încăpere obscură, care caută o pălărie neagră, dar care nici măcar nu este acolo”.
Dincolo de metafora englezului, pe mine mă înghimpă chestia cu garanţia dreptăţii. Căci conştiinţa judecătorului mi se pare insuficientă, nu toţi o au, dimpotrivă. Şi ce te faci când conştiinţa asta nu cunoaşte măsura omenescului Ă Mă cuprinde spaima...
În aceeaşi carte, eminentul profesor de drept din Cluj mai scrie că “Procuratura este controlată de executiv, deci de politicienii care azi deţin puterea şi mâine deţin cătuşele”. Îi cunosc părerea despre procurori, detestabilă, de altfel, însă niciodată nu şi-a ascuns-o. Ne-am încontrat destul, odată, în călătoria noastră iniţiatică prin America. Nu i-o împărtăşesc pe de-a-ntregul, ştiu, sunt subiectiv, şi eu am fost acuzator. Dar aici are dreptate, întâmplările recente îl confirmă, nici nu mai e loc de alt comentariu.
La noi, în anii din urmă, cu puţine excepţii, starea de arest preventiv a devenit regulă, ca şi întemniţarea ulterioară. Pentru acelaşi gen de fapte, în spaţiul european, din care ne revendicăm cu atâta emfază demagogică, pedepsele sunt nesemnificative, iar despre cătuşe nici pomeneală. Acolo, omenescul are măsură diferită, ca în orice societate aşezată, necanibală. Numai aici, un candidat candriu şi-a ales ca slogan electoral la ultimele prezidenţiale - “DNA – visul fiecărui român”. Mai bine o verificau la mansardă pe duduia cu pricina, că altcumva nu-mi explic excesul acesta de fundamentalism judiciar. Ptiu, drace, ce ţară e aia în care oamenii să-şi dorească descinderi cu mascaţi şi execuţii judiciare. Îmi scuip în sân, refuz să fiu cetăţeanul acestui spaţiu damnat. Vreau un loc în care avocaţii şi magistraţii să nu fie eroi mediatici, iar sentinţele, subiecte de dezbatere publică.
Trăim într-o fundătură cu valori, chipurile, democratice. “Politicienii fură” este deja un truism pe care nimeni nu-l mai contestă. Lucrul acesta îl ştiu şi magistraţii băştinaşi, de unde şi condamnările pe bandă rulantă. Prezumţia de nevinovăţie nu operează în cazul primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene şi miniştrilor, soarta lor este pecetluită înainte de a începe procesul penal. De la impunitatea de altădată la prezumţia de vinovăţie de azi, drumul a fost posibil şi datorită necunoaşterii acelei măsuri a omenescului...
Scenariul nu este nou, americanii l-au experimentat şi în Italia şi este extrem de simplu: întâi, magistraţii reformează clasa politică, după care lucrurile se petrec invers. Deocamdată, România îşi consumă prima fază.