AM FOTOGRAFIAT la Paris o căsuţă din poveşti, delicată şi cochetă, comprimată intre două blocuri cenuşii, de căte 20 de etaje fiecare. La prima vedere, părea să fi fost construită de un indărătnic sau de un aventurier pe culoarul ingust dintre cele două imobile monumentale. In fapt, ea se afla acolo de mai bine de un veac. Iar dacă o găseam vulnerabilă şi semănănd a jucărie, era din cauza urieşeniei celor două blocuri. Nu trebuia să fii foarte isteţ ca să inţelegi ce s-a intămplat: proprietarul nu a vrut să o văndă. Strada fusese căndva plină de căsuţe drăguţe, dar numai bătrănelul care locuia de zeci de ani in ea se războise cu lumea nouă, şi pe moment căştigase. O victorie cu necazuri de toate naturile, deoarece giganţii din preajmă ii luau căsuţei soarele şi il făceau pe proprietar, in ochii noilor locuitori ai cartierului, un moş ciudat, de la care te puteai aştepta la orice. Nimeni n-a căştigat un război cu toată lumea. Totuşi, ce bine e să fii martor la căte o bătălie pierdută de Goliath!
IN ŞCOALĂ am invăţat că munca l-a creat pe om, dar nu mi s-a spus că tot ea il poate abrutiza, poate să-l facă neom. Toate zicătorile in uz referitoare la muncă imi par inventate de patroni şi de proprietari de sclavi. In ele e vorba de trudă, nu de muncă. Cei mai mulţi oameni se duc la lucru fără nici o tragere de inimă, ba chiar blestemăndu-şi zilele. Slujba la care te duci cănd n-ai incotro nu-i totuna cu rostul cel bun, pe care l-ai visat şi pentru care te-ai pregătit. Cea mai rea e truda care istoveşte fizic, obligăndu-te ani de-a răndul la aceleaşi mişcări, care te transformă intr-un robot.
Am căutat in dicţionare o definiţie rotundă a muncii. Toate pe care le-am găsit sunt scurte şi nu includ clauza implinirii sufleteşti. Motivaţia e foarte variată de la individ la individ, insă condiţia sufletească e peste toate.
Citește pe Antena3.ro