Meşterul fără frică şi lumea

Adrian Dănuţ lucrează la Întreprinderea de scule aşchietoare din F. Nu e prea clar ce face el acolo. Sigur este ce face el aici, în sat, după orele de producţie: electronică aplicată.

Adrian Dănuţ lucrează la Întreprinderea de scule aşchietoare din F. Nu e prea clar ce face el acolo. Sigur este ce face el aici, în sat, după orele de producţie: electronică aplicată.

Lui Dănuţ i-au plăcut încă de mic maşinăriile complicate. A vrut să urmeze Informatica, dar nu l-a lăsat taică-său, Fănică Adrian, faimos în sat, pentru că a dat în judecată, pe vremea comuniştilor, statul de democraţie populară pe motiv că i-a încălcat proprietatea privată prin comasare. Cum era de aşteptat, a pierdut procesul. Avocatul statului socialist a invocat – şi pe drept cuvânt – Constituţia RPR. – Arătaţi-mi şi mie articolul în care se spune că statul apără proprietatea privată!, a zis avocatul, care ţinea în mână o Constituţie. – Cum să nu!, i-a răspuns Fănică Adrian, care ţinea şi el în mână o Constituţie. Şi a deschis-o la pagina căreia îi pusese, drept semn, o aşchie. După ce a terminat de citit, avocatul a vrut să vadă şi el cartea. Era, într-adevăr, o Constituţie. Dar nu a Republicii Populare Române, ci a României burghezo-moşiereşti.

Adrian Dănuţ a învăţat meserie trăgând cu ochiul. Încetul cu încetul, a ajuns să se priceapă destul de bine la aparatură electronică: televizoare, tranzistoare, păpuşi care scot limba când le vorbeşti urât şi telefoane mobile. În garsoniera sa din F, unde stă când nu vine acasă, totul e pus la punct sub aspect electronic. Apăsând pe întrerupătorul de lângă uşă, nu numai că se aprinde lumina în toată casa, inclusiv în balcon, unde a fost montat un reflector militar, pentru sperierea jivinelor, dar şi intră în funcţiune, ca la un semn, tot ce aparţine mijloacelor audio-vizuale: televizorul, tranzistorul, patefonul şi ceasul cu deşteptător muzical.

Televizorul nostru n-are imaginea bună. Puzderie de pureci îl năpădesc, de exemplu, pe şeful statului când apare pe micul ecran. Maică-mea s-a dus să-l aducă pe Adrian. S-a întors cu el destul de târziu. Acesta tocmai curăţa nişte maţe de porc; domeniu în care vădeşte aceleaşi aptitudini ca şi în cel al electronicii. E greu de ghicit, văzându-l pe Adrian Dănuţ, dacă e beat sau numai timorat. Oricum, deşi nu-i prost, îi place s-o facă pe prostul. Pe gerul ăsta a venit doar în cămaşă şi papuci. Poartă un fes, pe care şi-l tufleşte în punctele cardinale ale discuţiei. Expresia lui preferată: Să vă zic eu care-i brânza! A fost chemat pentru televizor. Totuşi, el s-a apucat de reparat mai întâi ceasul electronic, spânzurat pe perete într-un cui, care nu mai arată prima cifră la orele de după-amiază. I-a atras atenţia de cum a intrat. În doi timpi şi trei mişcări, a găsit soluţia. L-a trecut de pe modul 24 pe modul 12 ore. Orele de după-amiază nu mai au două cifre. În casă nu mai e nimic în neregulă în plan electronic. Frigiderul, un Zil care trosneşte în chip suspect din când în când, nu aparţine acestei categorii. Şi, pe deasupra, nici nu e stricat.

Adrian rămâne faţă-n faţă cu televizorul. Înainte de a se apuca de el, scoate dintr-o pungă de plastic un halat albastru, plin de pete de var, pe care îl îmbracă, punându-şi-l iniţial în cap. Trebuie să repare un televizor şi nu motorul unui tractor! Dar, mă rog, fiind vorba de un doctor în aceste drăcovenii, la care nu mă pricep, nu-mi permit să comentez. Tot din punga de plastic, scoate o trusă de scule, o desface şi extrage din ea o şurubelniţă. Şuruburile aparatului refuză să-l asculte. Adrian e de părere că o fac pe nebunele. O să le vină el de hac! Şi le vine de hac! După ce s-a interesat dacă n-avem cumva un cuţit. Maică-mea îi întinde unul, ştergându-l în prelabil de mămăligă cu un colţ al şorţului. Peste câteva clipe, peretele din spate al televizorului stă pe masă. Aparatul îşi arată măruntaiele. Un păiejeniş de sârme, sârmuliţe, plăcuţe, şuruburi. Pentru noi, muritorii de rând. Un sistem pentru Adrian.

N-aveţi cumva schema aparatului?, întreabă el cu degetul dus la buze, a cugetare de moment. Dăm din umeri. N-avem schema. De fapt, habar n-avem că trebuia să ne dea şi o schemă când l-am cumpărat.

– Nu-i nimic!, zice Adrian şi se apucă de meşterit.

Îl urmărim în tăcere. Tăcerea respectuoasă a novicilor, în timp ce Meşterul îşi croieşte drum prin tainele ştiinţei şi tehnicii. După un timp, Adrian se întrerupe din trebăluit:

– Şi acum o să vă fac o surpriză!

E greu de presupus ce surpriză ne-ar putea face. Totuşi, îl luăm în serios.

– O să plec!, ne-o trânteşte el.

Şi chiar plecă. Lăsându-ne cu televizorul desfăcut.

Cititoarea de poezii

Aurelia Fătu era tânără, frumoasă, sentimentală şi, mai ales, fără bărbat. La câţiva ani de la terminarea războiului, când vestea morţii pe front a soţului nu mai putea fi pusă la îndoială, Aurelia se apucă de citit versuri. Bărbaţi nu prea erau. Cei întorşi de pe front n-aveau ochi pentru femei, unii nici pentru propriile neveste măcar, ocupaţi cum erau cu viitorul luptei de clasă. După câteva încercări nereuşite – una destul de neghioabă – de a pune mâna pe unul, Aurelia se întoarse, cu încântare, la versurile lui Eminescu. Dimineaţa lucra într-o croitorie, trăgând tivuri după tivuri (într-o vreme avuseseră o comandă uriaşă de rochii lungi, pluşate, pentru opera de stat), iar noaptea citea versuri dintr-o cărţulie ferfeniţă, fără coperte. Citea întruna până când începea s-o doară inima. Curând, zvonul curţii interioare se domolea şi se stingea, o linişte caldă îi lua locul,

şi-n noaptea de afară, plină de semne tainice, tresărea firul unei ierbi, se trezea din somn o cracă, şi sunetele îi picurau adânc în suflet. Citea, de obicei, în pat, sub lumina unei veioze, până când se purifica cu totul şi devenea uşoară şi gingaşă, încât dacă ar fi încercat să se strângă ar fi izbucnit în plâns de melancolie, şi, aşa, curată, se culca visând întâi un cireş uriaş înflorit, apoi cireşul se cocea, nişte fructe aprinse, de un roşu umed, care-i cădeau în păr şi o mânjeau cu sucul lor lipicios.

Ca să-şi potolească setea din suflet, care-o usca pe picioare, începu să umble prin cenacluri. Aici însă nici urmă de poezie. Tineri colţuroşi, în salopete roase, se urcau pe scenele mici, improvizate, şi aruncau asupra sălii înmărmurite de plăcere ameninţări bolovănoase la adresa duşmanului de clasă. Când ziceau duşmani de clasă, tinerilor poeţi le sticleau ochii sălbatic, pumnii se avântau în aer, poeziile colcăiau de şerpi veninoşi şi de năpârci strivite, în final, cu piciorul. Tânjind după un bărbat, Aurelia trecu dintr-un cenaclu într-altul, de fiecare dată fugind speriată de ura închisă în sălile mari, ca nişte hangare, pentru că ea nu ură, ci iubire dorea. Într-o seară, când criza o arse atât de mult că abia-şi strivi un ţipăt, Aurelia nu se mai putu stăpâni şi, ca într-o beţie în care şovăia, se ridică de la locul ei şi zise, cu glas tremurător, că de ce vorbesc ei numai şi numai de “Împărat şi proletar”, că Eminescu e şi cel din “Florile de tei”. Se făcu în sală o tăcere palidă, speriată de ea însăşi. Cele câteva fetişcane tunse băieţeşte, după modelul unui înalt personaj politic, cu sânii neîmpliniţi, se răsuciră spre ea, fulgerând-o veninos cu privirea. Adică, stai puţin, cum vine asta, Eminescu cel cu Florile de tei? Poate ne explică doamna (şi aici, vorbitorul, un tânăr vânjos, cu mustaţă, care părea că se tot repede asupra cuiva să-l ia de guler şi să-l arunce peste Ocean, la imperialişti, apăsă adânc, ca pe o pedală, cuvântul “doamnă”, cum vine asta?

Evident, Aurelia n-avea cum să explice. Apoi, nici nu simţea nevoia. Intervenţia asta o potolise cu totul. O împăcare dulce i se răspândea în trup, care primi totul cu porii avizi, şi ea se lăsă pradă, cu ochii larg deschişi, fără să vadă, acestei fericiri neaşteptate. Când, în sfârşit, cenaclul hotărî excluderea ei ca duşmană de clasă, Aurelia era deja în stradă în noaptea de vară care n-o mai înfiora. De aceea, când poetul acela vânjos, care o urmărise până la ieşirea din bulevard, încercase s-o posede în colţul unei străduţe întunecoase, ea îl primi mirată, părând a nu şti ce voia bărbatul care-i descheia fusta şi, la un moment dat, o apăsare mai dureroasă o sfredeli şi, atunci, parcă trezită brusc, îi arse câteva palme, fără ură, fără nici o răzbunare, cu tristeţe parcă.