Mi-e dor de alb

Tismaneanu a copilarit in Primaverii, iar tatal lui, pe care il incrimineaza, s-a numarat printre transportatorii pe tanc ai comunismului.

Se apropie Craciunul. Ne mai despart cateva zile. Uriasul bruiaj politic n-a reusit sa estompeze, cel putin in sate, pregatirile febrile pentru sarbatori. In ograzi guita cate un porc care se desparte, in traditia solemn-barbara a romanilor, intalnind jungherul, de tihna cotetului cu tarate. Si-n orase este perceputa o accelerare a miscarii umane prin inghesuiala din marile magazine si sugrumarea mersului automobilelor pe strazi care-si julesc unele de altele portierele.

In ce ma priveste tanjesc dupa imensitatea privelistilor inzapezite. Mi-e dor de alb ca simbol al zapezii si mi-e dor de alb identificandu-l - iertati-mi accesul, interzis unui ziarist serios, la emotie - cu puritatea. Dupa ce orbise, Borges tinea la Coliseo in Buenos Aires conferinte, un fel de taifasuri, bucurandu-si admiratorii cu marturii despre viata lui, intotdeauna pilduitoare si cu sclipitoare asocieri de idei. Vorbind despre statutul orbului, Borges a infirmat ideea negrului nesfarsit in care ni-l imaginam pe cel vaduvit de vedere. Lumea orbului, spunea marele prozator, poet si eseist, nu-i lipsita de culori. Orbul traieste intr-o "lume de pacla verzuie sau albastruie si vag luminoasa". El mai deplangea absenta albului inlocuit de un gri nedefinit. Griul nedefinit pandeste si sarbatorile noastre de Craciun. Griul apasa acoperisurile institutiilor statului si boicoteaza luminile, care se vor vesele, din fastuosii pomi de Craciun, ridicati de primarii, guvern si firme banoase. Promisiunea ca la noapte va ninge nu-mi invinge obsesia griului dominant.

In urma cu 17 ani, intr-o Casa a Scanteii pustie realizam, impreuna cu doi-trei colegi si o droaie de tineri necunoscuti, veniti de-a dreptul din strada, primul ziar, botezat la repezeala "Tineretul Liber", in care scriam "Jos comunismul!". Dupa zece zile si nopti in care am tiparit intr-un tiraj de peste un milion de exemplare acest jurnal, lumea presei, revenita in matci, s-a reorganizat. Am fost ales, prin vot, redactor-sef al noii publicatii. Publicatia era inca de stat. Am refuzat. Sa vina, am zis, cineva care n-a fost atins pe rever de mizeriile comuniste. Cei care au venit dupa mine au laudat minerii care sadeau flori in fata Teatrului National si gadilau cu pixul zambetul larg al lui Ion Iliescu. Am refuzat diploma de participant la revolutie si orice functie. Mi-am construit, in regim privat, o agentie de stiri si raspund de atunci doar in fata cititorului. Se vede ca am inteles stramb vremurile ce aveau sa vina.

Luni am asistat la spectacolul detasarii oficiale de comunism. Multi am facut-o in ‘89. Era nevoie insa si de acest gest simbolic. E bine ca a fost facut. Am auzit reprosurile adresate istoricului Tismaneanu, sef al investigatorilor crimelor comunismului, si reprosurile adresate presedintelui Basescu. Ele sunt perfect indreptatite. Tismaneanu a copilarit in Primaverii, iar tatal lui, pe care il incrimineaza, s-a numarat printre transportatorii pe tanc ai comunismului. Traian Basescu a stat pitit la revolutie sub pat, iar primul lui drum, au scris multi, a fost la sediul Securitatii din Constanta. Si ce daca. Cineva trebuia s-o faca. Membru sau nemembru de partid. Presedintele actual e ca un golgeter care nu stie fotbal, dar are instinctul golului. Peluzele ii zic pomanagiu. A preluat o cazna de ani si ani a societatii civile si a marcat. Ca nu si-a scris el textul, pe care l-a bunghit greu, nu numai din cauza bruiajului din sala, ca n-are nici o legatura de sange cu Coposu, Diaconescu sau Doina Cornea ce conteaza. Pe hartie, oficial, desprinderea Romaniei de comunism s-a petrecut. Ramane lupta cu griul din peisaj si din noi.