x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mica integrare in marele Paris (1)

0
Autor: Tudor Octavian 03 Feb 2007 - 00:00
Mica integrare in marele Paris (1)


Totul a inceput intr-o zi cand 6 ani avand si trimitandu-ma mama sa cumpar bors de la o baba, care locuia la a treia strada de noi, am ajuns nu pe a cincea, nu pe a saptea, ci tocmai in ulita din marginea cartierului.

Exista si o chemare a marginimilor. Periferiile orasului au la randul lor capete care, daca ai inima de mahalagiu, te cheama. Eu, trebuie s-o recunosc, am inima de mahalagiu. Cu cat fug mai departe de locurile unde am copilarit, fiindca mi-e o frica de moarte de saracia de atunci si inca o simt pe urme, cu atat le visez mai des. Si daca ma atrag mai putin cocioabele oraselor noastre, in schimb, cum plec spre alte lumi, drept spre marginile, nu spre centrul noilor orase unde ajung, ma duc.

In ziua aceea, cand m-am aventurat pentru intaia oara dincolo de a treia strada de noi, s-a decis si destinul meu de vagabond cu acte-n regula. A fost atunci un pas mic pentru borsul babei, dar unul mare pentru curajul meu de copil.

In Rusia am fost in mai multe randuri ca jurnalist la schimb de delegatii. La Moscova am fugit intr-o dupa-amiaza de la hotelul unde eram sechestrati pentru "odihna de dupa pranz". M-am suit in primul tramvai care mi-a iesit in cale si am mers cu el pana la periferie, unde jumatate din case erau de lemn si unde la magazinul din colt se vindeau pufoaice, varza si peste congelat. Era o Rusie pe care n-o vedeau turistii si asta imi procura un sentiment de invingator. Parisul e un fel de pariu cu istoria castigat. Mergand in Rusia nu-mi faceam griji ca n-o sa vad niciodata Franta. In sinea mea socoteam ca sansele de a hoinari prin mareata Uniune Sovietica aveau sa se imputineze in mod fatal, fiindca prea era balul mare si pentru toti, in vreme ce Parisul era Parisul, o minune de oras care ramanea minune si daca aveam sa-l vad la 80 de ani. Estul comunist era tot ce trebuia sa se termine cumva. Vestul insemna vesnicia. Acum, maritandu-se fiica mea cea mica la Paris cu un frantuz, ma urc de doua ori in an in avion, ca sa caut borsul babei, dar nu pe Rue de Rivoli si in fata la Nôtre Dame, ci spre capetele metropolei si in targurile din jur. In banlieu-rile care trimit in zori, cu RER-ul si autobuzul, sutele de mii de muncitori, functionari si slujbasi de toata mana in centru, in arondismentele cele mai frecventate de turisti. Mi-am propus sa scriu mai multe articole despre acest Paris cu o populatie foarte amestecata, unde se fixeaza de regula compatriotii atrasi de ideea unei munci in "orasul lumina". De ei se vorbeste mai putin decat de capsunarii si de zidarii din Spania, desi nu-s deloc putini. Sunt insa prea rasfirati in intinsul Paris ca sa constituie comunitati. Despre Parisul acestora, despre viata ce-i asteapta pe romanii care ies pentru prima oara in noul Vest voi povesti. Ca si cum as spune: am calatorit pentru dumneavoastra.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Serviciul de email marketing furnizat de