Mica integrare in marele Paris (2)

Ca sa intelegi ce fel de oras e Parisul, nu te uiti, ca la New York, in sus, impleticindu-ti privirea pe liniile zga-rie-norilor, ci in jos, la trotuar si la asfaltul strazilor.

Impresia e ca strada, ca inginerie, e indestructibila. E o constructie cu un inventar complet de componente, si toate create spre a nu putea fi stricate, sparte, agresate. In comparatie cu oricare bulevard parizian, cele cateva bulevarde istorice ale Bucurestiului sunt niste ulite pacalite sa semene a bulevarde. Uneori trebuie sa privim si in jos, ca sa stim cine suntem. La Paris, nici o masina nu parcheaza pe trotuare, fiindca nu are cum sa urce si nici unde sa se aseze. E atat de protejat cu borne de otel si garduri metalice de tot hramul trotuarul, incat il disciplineaza scurt pe orice nedisciplinat. Soferul n-are de ales, nu poate fi decat un cetatean model. Nu are variante. Francezii nu se nasc mai corecti ca noi. Nu li se da insa posibilitatea de a fi incorecti. Nu numai bordurile sunt in majoritatea lor din granit, ci si placile de pavaj. Indicatoarele au prestatia exacta a unui politist foarte dotat tehnic, iar statiile de autobuz si de metrou sunt, in sine, un cumul de functiuni perfect sustinute inginereste. Pur si simplu nu ai cum sa strici nimic, oricat de barbare ti-ar fi pornirile.

Parisul e ca Piramida lui Keops: ca s-o distrugi, e nevoie de un efort la fel de coordonat si de gigantic ca pentru cladirea ei. Si de o motivatie comparabila. In cartierele din nord, la Poarta St. Denis, la St. Ouen si in preajma lui Montmartre misuna asocialii, strada nu mai e de mult a albilor si a catolicilor, totusi, desi spre seara, mai ales, e ingalata, inundata de gunoaie si de ordurile unor folosinte vicioase. E insa lesne de curatat, fiindca permite, prin structuri, recuperarea. Civilizatia strazii e o chestiune de onoare a urbei. Strada in Bucuresti nu respira, nici macar in cartierele protejate, durabilitate si onorabilitate. Cine nu calatoreste e impresionat de strazile din Cotroceni. Cine paseste prin Paris, privind din cand in cand in jos si procedand la comparatii, intelege ca, pana si in aceste cartiere avute ale Bucurestiului, tot ce e bun a ramas de dinainte de razboi, iar ce e rau, de mantuiala, facut sa nu dureze, sa batjocoreasca locul, e din zilele noastre. Ce simte romanul odata ajuns la Paris, in nu conteaza care zona a metropolei si in care banlieu, e un tip de protectie urbana inca neincercat in tara. Simte ca strada e administrata riguros, ca e un fel de minister al circulatiei si al transportului urban, care nu permite rastalmaciri ale legilor si bunul plac al cetateanului. Cuvantul temeinicie, cuvantul responsabilitate trimit cu gandul, din prima clipa, la aceasta inginerie teribila a locului pe unde calci. Sunt atribute subintelese ale asfaltului si ale pietrei din trotuar fara de care orasul n-ar rezista dezordinii endemice aduse de valurile de emigranti.