Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Romanul care se vinde cel mai bine în Franţa în această toamnă se numeşte "Cartea şi teritoriul" şi este scris de Michel Houellebecq pe care maşina mediatică l-a transformat din scriitor în fenomen literar. Să fie romanul său chiar cel mai bun dintre cele peste 700 de romane noi câte au fost lansate în librăriile franceze în acest sfîrsit de an? Nicidecum, deşi Houellebecq scrie bine. Scriitorii francezi au fost deseori acuzaţi în străinătate, mai ales în lumea anglo-saxonă, că sunt narcisişti şi nombrilişti, că nu ştiu să scrie romane la persoana a treia, că scriu romane-eseuri împănate cu reflecţii filozofice nesfârşite, că sunt atenţi numai la lumea lor interioară şi nicidecum la istorie şi la societate.
Ei bine, nu e cazul cu Michel Houellebecq. Naraţiunea sa este limpede, clară, fără ambiţii speciale la nivelul stilului şi avansează în ritm alert. "Cartea şi teritoriul" este, în primul rând, povestea unui artist, Jed, care are un succes extraordinar întâi ca artist fotograf şi apoi ca pictor. La prima vedere Jed nu "creează" mare lucru, succesul său ca artist fotograf se datorează unei "găselniţe" el fotografiază hărţi rutiere ca şi cum ar fotografia peisaje din avion. Într-o lume însă în care maşina publicitară sau marketingul sunt esenţiale pentru succesul unui artist, Jed beneficiază de această şansă şi devine celebru expunând fotografiile sale care captează... teritoriul Franţei aşa cum este el desenat pe hărţi. Jed nu este însă un om care caută succesul cu orice preţ, el se caută, am spune, pe sine, motiv pentru care renunţă brusc la fotografie şi trece la pictură. El pictează o serie de "personaje ale epocii noastre", portrete de indivizi de diferite profesii, de la măcelar la patron, ceea ce provoacă un nou şoc vizual şi expoziţia sa se bucură de un succes enorm. Preţurile tablourilor sale cresc vertiginos, milionarii şi colecţionarii fac tot ce le stă în putinţă ca să-şi poată achiziţiona măcar o pânză semnată de Jed, în primul rând pentru că "operele" sale devin o bună soluţie de investiţii.
Nimic extraordinar nu se întâmplă deci în carte până când nu apare un alt personaj, care este Michel Houellebecq însuşi, narat tot la persoana a treia. Houellebecq scriitorul intră deci în acţiune ca personaj întrucât Jed îi cere să-i scrie o prezentare pentru expoziţia sa de pictură. Lovitura de teatru se produce la pagina 273 când aflăm că Michel Houellebecq a fost măcelărit cu sălbăticie în casa sa de la ţară. În acest moment intrăm în plin roman poliţist şi urmărim ancheta unei echipe care nu înţelege nimic, nici mobilul crimei şi nici motivaţia bestialităţii ei. Dar cititorul nu-şi poate reprima o reacţie de admiraţie pentru că îşi spune: ia te uită, nebunul de Houellebecq, a avut curajul să-şi imagineze propria moarte, şi încă în termeni extrem de sordizi! Ancheta evoluează, la un moment dat chiar ne întrebăm dacă nu cumva Jed este autorul crimei, dar nu, scriitorul Houellebecq care îl ucide pe personajul Houellebecq este mai subtil. Până la urmă aflăm că asasinul este directorul unei clinici de chirurgie estetică, un maniac amator de artă care... după ce îl ucide pe Houellebecq şi-l decupează în zeci de bucăţi cu ajutorul unui bisturiu laser, îi fură un singur lucru din casă: portretul pe care i l-a făcut Jed.
Iată, deci, pe scurt, povestea acestei cărţi care se vinde ca pâinea caldă: numai în prima săptămână după lansarea ei în librării s-a vândut în 190.000 de exemplare. Publicul o cumpără în primul rând din fidelitate faţă de un autor care joacă un rol formidabil în viaţa mediatică: el este omul dezgustat de lume, de mondializare, de mizeria sexuală a societăţii în care trăim, de stupizenia capitalismului, de societatea de consum şi chiar de maşina comercială care ne face să cumpărăm la infinit tot felul de lucruri inutile numai ca să hrănim un model economic absurd. În interviurile pe care le acordă şi ori de câte ori apare la televiziune, Michel Houellebecq intepretează fără încetare acest rol: mai întotdeauna are în el ceva jigărit, parcă nu se simte bine sub lumina reflectoarelor, nu zâmbeşte niciodată şi pare iritat chiar şi din cauza propriului său succes internaţional... Publicului îi plac însă la nebunie milionarii celebri dar depresivi care jură că viaţa nu prea merită trăită.
Citește pe Antena3.ro
